După cum ni s-a pus în vedere cu mai bine de un an, din 1 aprilie( cinică hotărâre) s-a trecut la noul sistem de pensionare. Noutatea are două componente:complicarea modului de calculare a pensiei până la necunoaştere( probabil pentru a nu-şi putea socoti fiecare restul venitului din care va trăi), iar banii strânşi din “cotizaţii” se cheltuiesc curent (şi acum statul nu-i are), drept pentru care se reduce plafonul la circa 1600.000 lei pentru viitorul pensionar, care de această dată va trebui să aibă minimul 35 de ani de muncă şi contribuţie la fond. Mai are un “ceva” care aparţine de “ar’metică”. Dacă cineva doreşte să se pensioneze la 57 de ani, zice legea că trebuie să aibă încă zece ani cotizaţi. Adică 45 de ani munciţi. La 15 ani ce calificare o fi având omul acela, sau dacă este calificat muncitor, tehnician ori inginer nu poate beneficia de acest drept? Nu-i prea democratică legea ori tot “în aritmetică”-i necazul.(?!) Noi, acei cu plămânii negrii de fum şi cu sângele numai plumb, noi băimărenii, care avem media de vârstă de 58 de ani, când ne pensionăm? Este clar că această lege nu îndeamnă pe nimeni la muncă. Oare câţi dintre concetăţenii noştri vor trăi 65 de ani? Unii chiar că ştiu. Dacă nu puteţi face bine de ce vă străduiţi să faceţi rău, domnilor guvernanţii? Toate discuţiile cu oameni care ar fi putut îmbunătăţi cât de cât acest plafon al sărăciei au rămas vorbe goale, nimeni, se pare, nu-i capabil a face bine. Rău cât încape! Vă sugerăm un mic calcul: ce s-ar alege de acest nou pas spre sărăcirea celor săraci dacă ei, care au “cotizat” în cei 40-45 de ani circa 2000 de dolari ar avea “tupeul” să renunţe la pensii dacă le vor fi returnaţi banii, evident cu dobânzile aferente? Dar cred că înţelepciunea va rezolva şi această (ne) lege…16 aprilie 2001

Cu toată bucuria ce ne-o aduce sosirea primăverii şi a Paştelor, să nu uităm că această sărbătoare este una foarte tristă, este o comemorare. Domnul, după ce a creeat această perfecţiune, care este OMUL, ne-a vrut să fim buni, dar foarte curând am reuşit să-l dezamăgim. Omul s-a întors de la Dumnezeu, de la credinţă, de la plăcerile spirituale la plăcerile trupeşti, confundându-se, din ce în ce mai mult, în necredinţă. Domnul n-a dorit să-i distrugă şi a hotărât să le de-a cel mai greu exemplu, prin care să-şi dea seama şi pământenii cât îi iubeşte. Dar şi cât de greu I-a fost lui, să răscumpere păcatele omenirii! Consideră că prin această jertfă supremă, să-i facă pe oameni să înţeleagă că după această clemenţă nu va mai fi nimic dacă nu se vor îndrepta, dacă nu vor fi credincioşi şi iubitori de lucruri bune. Aşa a hotărât Dumnezeu şi aşa s-a împlinit, Isus Hristos a fost omorât pe cruce pentru a spăla omenirea de păcate. Moartea Hristosului a coincis cu ziua în care, cu mi de ani în urmă, Dumnezeu şi-a trimis îngerii spunând evreilor să taie un miel şi cu sângele lui să-şi ungă uşile. Aşa vor şti îngerii unde nu trebuie să intre. Dumnezeu a hotărât cea mai grea pedeapsă pentru egiptenii care oprimau pe evrei. În CEA NOAPTE, ÎN FIECARE FAMILIE EGIPTEANĂ VA MURII ÎNTÂIUL NĂSCUT. Aşa se face că de Paşti se mănâncă miel(“umplut cu ierburi amare”) şi ne spovedim luând ca anafură trupul Domnului, după cum a prorocit la Cina cea de taină. Raportat la prorocirile lui Isus pe munte, dacă urmărim spusele sale, ne dăm seama că repetă cele “zece porunci” primite de Moise şi dă răspunsuri cum trebuie să trăim creştineşte, puncte şi repere precise ale unui viitor “cod penal”. Vroia oare Mântuitorul să ne sugereze ceva arătând concret ce pedeapsă îi aşteaptă pe acei care “greşesc”? Poate. Poate că el a simţit că şi după jertfa lui vor mai fi destui “neînţelegători” şi neîncrezători din ceia ce au văzut şi în ceia ce li s-a prezis. Această sărbătoare este prăznuită de toate neamurile pământului. Dacă ne folosim de acest prilej, de această sărbătoare, ar trebui să ne întoarcem spre adevăratele ei semnificaţii şi să începem de la noi cu purificarea şi credinţa şi să dăm a înţelege Atotştiutorului că acum, după două mii de ani, am înţeles de ce a făcut această jertfă deosebită. Nu-i târziu dacă vom începe să acţionăm cum Domnul ne-a învăţat. Chiar de astăzi. Domnul să ne dea putere! 9 aprilie 2001.

Editarea unui ziar este un adevărat eveniment, din toate punctele de vedere, în plan local, judeţean, uneori regional. În imediata brambureală de după revoluţie, se făceau şi se desfăceau “legături”, instituţiile au început să editeze ziare după ziare, iar unii chiar reviste. Într-o atmosferă în care fiecare se gândeşte doar la el, s-au aflat doi oameni oneşti care, pentru întâia oră, se gândeau la binele semenilor şi apoi la afacerile lor. Vorbim de domnii Popescu şi Petrovai directori fondatori. Cu toate că nu erau experţi în domeniu, aveau dorinţa nestrămutată de-aşi ajuta semenii, de-ai ajuta mai ales acolo unde alţii îşi adunau “rezerve”. Cu toate că sunt licenţiaţi în alte domenii şi puteau să pună pe picioare multiple afaceri, simţul lor le-a “dictat” aceasta. În momentul în care economia românească se limita la vânzări şi cumpărări, s-au decis. Aşa că în aprilie 1997 au făcut pasul, scoţând primul număr al revistei “De toate pentru noi”. Ziarul a fost primit cu mare uimire şi neîncredere (cine să creadă că pâinea unui ziar, publicitatea, este gratuită?!), apoi, zi de zi, lună de lună, dintr-o “foaie” a devenit revistă. În momentul în care patronul ziarului a reuşit să-l aducă pe domnul Octavian Butuza, ca redactor şef, revista avea 64 de pagini. Actualul redactor şef, om de litere reputat ziarist(membru al New York Academy of Sciences, prezentat în Enciclopedia “Personalităţile lumii-2001”, editată în SUA) om de televiziune, radio şi presă scrisă, a regândit aproape în întregime componenţa revistei cât şi flexibilitatea ei, după cerinţele pieţei, ridicând paginaţia le 96. Şi iată că “De toate pentru noi” a ajuns la numărul 200 al existenţei sale. Revista nu-i trădează pe acei care au nevoie de ea, nici pe oamenii de afaceri, nici pe cetăţeanul obişnuit şi se pune total în slujba acestora. Actuala revistă este gândită să fie utilă fiecăruia dintre noi şi el, cititorul, a observat că luându-şi un număr al revistei, nu mai are nevoie de agendă, de “pagini colorate”, de mersul trenurilor şi al autobuzelor sau de cartea de telefon. De asemenea revista cu pagini culturale, de analiză, filatelie, curiozităţi, careuri, articole, informaţii, dar ce nu are…”De toate”…?. În asemenea consistenţă,”DE TOATE” devine un adevărat instrument de afaceri, cultură, şi destindere, care serveşte cititorilor din tot Ardealul, cu extensie spre sud. Domnul Butuza răspundea unui cititor, în februarie:” la vară ne întâlnim pe litoral”. Îi urez publicaţiei, patronilor, redactorului şef şi celorlalţi truditori-de la culegere, tehnoredactare, publicitate, până la tipărire, transport şi difuzare să ne vedem la mare. La mulţi ani şi multe apariţii! 2-8 aprilie 2001.