Nostalgia sau “întoarcerea în durere” cum este tradus cuvântul din limba greacă, ne prilejeşte adeseori un neostoit dor faţă de cineva sau ceva care nu mai este, sau nu mai este cum se ştia că a fost în alte timpuri. Nu-i mai puţin adevărat că această “întoarcere în durere” se manifestă de regulă persoanelor trecute de prima tinereţe, persoane a căror “imagini vizuale” de acum nu mai concordă cu ceia ce era pentru ei normalul de altădată, dar tot aşa de adevărat este că sunt lucruri care-s mai puţin trainice în timp, ca viaţa unui sportiv, a unei echipe, a unui club, a fostei şcoli. Toate aduc nostalgia în suflete. În ultimi zece ani nu cred că este vreun om în această ţară să nu fi regretat ceva. Ziarele anunţau retragerea din campionatul diviziei C de fotbal a echipei Phonix Baia Mare. Această echipă şi-a făcut reparaţiile la stadion (după un şantier de vreo 15 ani) şi se părea că totul va fi bine. A fost… că s-a autodesfiinţat. Poate vă mai aduceţi aminte că am avut un teren şi o echipă Constructorul, şi altele care au dispărut. Echipa Phonix a fost o echipă de palmares, a câştigat Divizia B în 1935. În cartea regretatului Mihai Ionescu, după numărul de puncte realizate în toate timpurile în campionatul României, se clasează pe locul 43. Din această echipă “se trage” şi F.C.-ul cu care a fuzionat. Atunci se numea Minaur, fosta Tricolor Baia Mare-1948. De acelaşi tratament au avut parte şi alte echipe din această parte de ţară. S-au salvat fosta echipă Explorări( acum U-BRD), Minaur şi am putea spune că gimnastica şi înotul merg constant cu puţinul ce li se oferă. Sigur că este un lucru îngrijorător şi păgubos ca o echipă care are bază materială( şi ce greu este s-o obţii) să dispară. Au mai dispărut fanfarele Săsarului şi ale altor unităţi economice, probabil că n-au partituri să cânte pe coardele sensibile ale guvernanţilor. Dar la toate aceste reculuri o mare vină avem fiecare. Nu se mai cotizează(ori cât de puţin) nici la fanfare, nici la fotbal şi cel mai mare lucru care ni-se poate imputa este că pe stadioane nu se pot duce copiii şcolari datorită faptului că în loc să vadă un spectacol, ei sunt”presaţi” auditiv de cuvintele obscene, de trivialităţi care le scuipă aşa zişi suporteri care, albaştrii de ţuică, şi-au găsit un loc unde au “imunitate”şi pot spune tot ce le concepe nivelul intelectual saturat de alcool. Până nu ne vom putea duce puştii la meci, spectacolul nu are viaţă. Se va putea oare? 26 III 2001

De vreo unsprezece ani am schimbat macazul. Nu mai “folosim” partidul unic, nu-i scriem nici surogatele care urmau să se strige sub tribunele “lor” la defilări. Nu facem de “acelea” , acum facem altele şi, aşa cum bănuiţi, mai proaste. Este vorba de acele reclame care ne asfixiază, ne împresoară din toate părţile. Maladia asta tinde să standardizeze prostia în fraze fixe cu iz de cântec. Mare păcat, că de asemenea “fluviu de bani” nu se ocupă un institut de cultură de cel mai înalt nivel şi credibilitate, cunoscându-se faptul că nu de puţine ori, bugetul ţări-i mai “slab” decât industria reclamelor. “Făuritorilor” de reclame le lipseşte cultura, fantezia şi inovaţia în domeniu, obligându-ne la stereotipie şi lipsa de orizont, transformându-ne în nişte guguştiuci ai reclamelor proaste, imposibil de suportat. “Ai noştri” promotori de reclame au fost şi sunt nişte compilatori ai altor reclame “savurate” de ei. Aceştia nu numai că nu aduc câştiguri prin ceia ce fac, dar atrag deservicii produselor şi populaţiei. Ce nu ştiu ei este că în Est nu s-a promovat învăţământul “umanist” care-i exclusiv în toate şcolile din lume. Caracteristica lui este, în afară de alte lucruri deosebite, şi memorarea mecanică dusă până la saturaţie. În “fostele ţări socialiste” s-a promovat învăţământul în profil real, care se bazează pe logică, mai puţină repetiţie şi memorie. Care-i mai bun? Nu se ştie. Ce ştim cert este că ori ce copil din România care a plecat în vest, a primit o clasă în avans faţă de băştinaşii de acolo, iar în Australia două clase(dar să nu ne-o “luăm în cap”, că în curând vom fi şi noi ca ei. Deci , domnilor fabricanţi de reclame, vă adresaţi unui popor “logic”, care a mai beneficiat şi de 50 de ani de cel mai bun dascăl, NEVOIA, ce le-a sporit spiritualitatea şi inteligenţa. A sosit timpul să faceţi voi reclame care să se exporte şi nu să “importaţi” prostia altora! Şocant este în aceste reclame folosirea cu obstinaţie a cuvântului UNIC, care “ni se aruncă” aproape în fiecare propoziţie. De cumva n-aţi ştiut, telerevoluţia de aia s-a făcut să nu mai fim gloate nenumărate, ci să fim UNICI, aşa cum ori ce fiinţă din lume îşi are rostul şi valoarea sa. Fără să primim explicaţii zilnic de la “televiziunile unice”, “posturile de radio unice” şi altele…Vă rugăm, că de implorat nu putem pe ori cine, credeţi-ne că avem mai multă carte decât clasele trenului şi putem discerne “unicitatea”, atât a inteligenţei cât şi a prostiei. Hotărâţi voi cu ce ne veţi “alimenta” în continuare. Zile bune! Spoturi publicitare şi mai bune! 12 Martie 2001

După şaizeci şi şase de zile înnourate, de iarnă, ne zâmbeşte din nou soarele primăverii. Sosirea ei este un real prilej de bucurie, de întinerire, de iubire şi toate acestea n-ar preţui nimic dacă în componenţa primăverii nu ar intra şi ZIUA LOR, ziua femeilor noastre ca un corolar al prospeţimii vieţii şi naturii. Oricât ne minunăm de frumuseţile FEMEII, de ceia ce EA este pentru noi, de rostul ei pe pământ, constatăm cu regret că noi bărbaţii, încă n-am fost capabili să o cântăm destul, cu toate că primele strădanii încep în “CÂNTAREA CÂNTĂRILOR”, poeţii şi trubadurii continuând-o până în zilele noastre. Noi, bărbaţii, le suntem profund îndatoraţi şi regretăm că nu întotdeauna suntem aşa cum ELE ne-ar dori să fim. Eternul feminin, cu prospeţimea şi utilitatea lui, ne dezbracă sufletul de nelinişti, de închistări, de ură, ne umanizează, aruncându-ne, pentru a câta oră,din nou pe valurile vieţii. Toate întâlnirile cu PRIMĂVERILE vieţilor noastre, cu purificatoarele sufletelor noastre, prin ELE, constatăm, nu de puţine ori că ne transformă în persoane mai omenoase, dispuşi ca niciodată spre lucruri mai bune, mai înălţătoare. LE preţuim totdeauna, nu numai când vine primăvara, pentru că, mai ales acum, avem nevoie zilnică de PRIMĂVERI proaspete, calde, tandre. Ni le dorim şi le iubim aşa cum sunt ele; mai mult sau mai puţin frumoase, mai tandre sau mai sigure pe ele, dar întotdeauna iubitoare. Undeva Jean Effel spunea: “Femeia este începutul şi sfârşitul la toate…” şi cât de multă dreptate avea! Fără femei n-ar fi fost…nimic. Ce rost ar avea florile dacă n-am avea cui le oferi, dacă n-ar exista fiinţele cu nume de flori? Ar fi foarte trist fiindcă însăşi viaţa planetei n-ar mai putea fi împrospătată. De ZIUA DUNMEAVOASTRĂ- PRIMĂVERI ale vieţilor noastre, aş fi bucuros să ştiu că aceste câteva vorbe scrise cu cerneala sufletului le veţi considera un omagiu adus FEMEILOR, fără de care…nimic n-ar mai fi…06. 03. 2001