După ce am isprăvit şi cu răposatul Ceauşescu, după ce s-au predat(cine a vrut) armele şi alte lucruri “luate” cu ocazia telerevoluţiei, lucrurile au început să se liniştească. Poate, oarecum prea repede, atât datorită faptului că încă nu se vedea “nimic nou” dar şi că lumea, odată bulversată, nu se putea linişti pur şi simplu. Eram avizi de ştiri, de planuri, de ziare(frumoasele cozi de la chioşcuri, după ce am stat nopţi întregi la rândurile care se făceau pentru a ajunge la lapte sau carne şi de care nu eram siguri că le vom primi). N-am uitat niciodată ziaristul sârb care a călătorit în România pentru a vedea cu ochii lui Revoluţia de aici şi a duce măcar un ziar colegilor din(pe atunci) Iugoslavia care nu puteau crede ce se întâmplă. Au venit şi alţii, din alte ţări, care ne-au adus “know-how” la care am căscat cu plăcere gura. După ce s-au terminat aceste “cursuri” cu şefii noştri, pe noi pe băimăreni în special, poate fiindcă locuim în cel mai poluat oraş european, ne-au frapat în mod deosebit europubelele. Nu ştiu ce ne-a căşunat pe ele, dar le-am aşteptat cu un deosebit interes. De fapt, vechile containere de reziduuri menajere începeau în ultimul timp să înlocuiască mirosul persistent de bioxid de sulf cu pestilenţialul mizeriei organice în putrefacţie. Aşa au ajuns marile oraşe să aibă un miros de putoare acră, ce devenea reprezentativ pentru toate oraşele ţării. Noi “căscaţii” de rând, speram că vin ăia care ne-au adus know-how-ul şi o să ia containerele acelea în care se vor pune gunoiul, le vor goli, vor spăla vasele, le vor dezinfecta şi le vor reaşeza pe vechile amplasamente. Nu dau sfaturi. E şi copilăros, dar atunci când se va întâmpla aşa ceva, sunt sigur că vom fi şi noi un stat european.
8. 01. 2001

Când văd că Hamza ne-a părăsit, că George Maria Banu a lăsat un gol adânc, că iţi cresc “cunoştinţele” de la rubrica de decese mai mult decât prieteniile de la OJT, mă gândesc cu mult drag şi nostalgie la prietenii mei, aceia pe care-i mai am. Pe unul dintre ei, mai ales, îl stimez foarte mult, îl apreciez şi mă bucură succesele lui, ca şi ale mele proprii. Şi dacă eu nu-i pot face o bucurie, mă străduiesc măcar să nu-i creez nici gânduri sau greutăţi. De bună seamă că gândurile mele se ridică asupra acestor rânduri, în ceia ce-l priveşte pe el, dar uneori viaţa şi posibilităţile nu ne permit să ne materializăm simţămintele. Cum a spus cineva:”în aceste vremuri nici de la copii să nu aştepţi recunoştinţă”. Faţă de acest om, spre care îmi înclin toată admiraţia, pot să spun, fără a greşi, că-i sunt recunoscător prin ceia ce ştiu şi am învăţat de la el şi că, uneori, mă simt jenat când alte obligaţii mă fac să nu fiu la înălţimea Domniei Sale. Prietenului meu nu I se va ridica un monument şi nu va fi trecut nici în cărţile de istorie, cu toate că merită cu prisosinţă aceste pământene recunoştinţe, viaţa lui fiind un torent continuu. L-am cunoscut la o mare şcoală, nou înfiinţată, unde muncea cu nişte copii veniţi din toate colţurile ţării şi care nu înţelegeau de ce unele robinete de la chiuvete “au un picior” iar altele două. Apoi I-a învăţat pe copii să fie adolescenţi, să fie Oameni. Îi învăţa pe ei, dar nici lui nu i-a căzut niciodată cartea din mână. N-a fost” ţinut” în şcoli, s-a întreţinut singur, ajungând să dobândească două licenţe. Apoi munca zilnică, robota zilnică, precum praful pe mobilă, oricât îl ştergi, tot se mai vede. Munca lui de Sisif, depusă întru cultivarea tineretului, I-a adus şi o oarecare recunoaştere, a fost numit director la Grupul Şcolar UCECOM, funcţie care-l solicita şi mai mult şi-i pretindea şi mai multă dăruire. A fost o şcoală model, dar au desfiinţat-o. Acum este la altă şcoală, specială, unde puţini sunt aceia care rezistă. Şi mai puţini aceia care au rezultate. El, cu pasiunea specifică, cu o dăruire până la negare, îşi ajută elevii şi colegii mai tineri, care urcă în perfecţiunea pedagogică prin gradele didactice, implicându-se exact acolo unde, probabil, pentru alţii ar fi prea greu. Nimeni n-ar putea spune despre acest om, care şi-a risipit viaţa în creşterea şi educarea copiilor la flacăra ştiinţei, care s-a risipit în prietenii şi necazurile amicilor, omul care a sancţionat nemişcarea şi a devenit punctul de sprijin al multor colegi şi varii activităţi, el, care n-a trecut niciodată cu indiferenţă pe lângă un om, el, care n-a precupeţit nimic pentru numele patriei şi numele prieteniei, el, care a fost ca o flacără în faţa paşilor mei, că nu şi-ar merita întreaga recunoştinţă şi consideraţie. S-a întâmplat că o vreme nu ne-am văzut. Când ne-am reîntâlnit, mi-a oferit cartea lui în care ” a cules un pumn de rouă”. Îi mulţumesc.
11.12.2000

În activitatea sa, fiecare ziarist-slujitor al obştii, nu de puţine ori, a avut ocazia să-i fie oferite subiecte-exclusivitate. În perioada electorală, deosebit de acut trăită, când “măriile lor”, prin ori ce metode, îşi linguşeau electoratul, situaţia trecea de la hilar la comic şi invers. De la “pohta” domnului Costea de a se înscăuna senator de Maramureş şi până la bâlbâielile în mişcări sau vorbire ale aleşilor. În acest grandios spectacol jucat pe întreaga scenă a ţării( în acel moment sau poate că acela a fost momentul), apare la redacţie un bărbat aducând un pachet cu 139 scrisori de dragoste, scrise în armată în cele 564 de zile cât a slujit sub drapel. Ne mărturisea că au fost mai multe, vreo 200, dar le-a rătăcit pe undeva mutându-se de mai multe ori. Poveste-ai credibilă, întrucât scrisorile sunt clasate şi numerotate în ordinea expedierii. Acest subiect ar putea fi trecut în Cartea Recordurilor, mai ales că în ianuarie şi februarie sunt mai multe scrisori decât zilele din lună. Dar surpriza plăcută a fost alta. Omul s-a căsătorit cu destinatara scrisorilor. Sunt împreună au cinci copii. Fericită familie. Cartea Cărţilor, Biblia, rezumă prin cuvintele Apostolului Pavel:”Credinţa este iubire”. Ori acum, când vedem cu toţii, cât sunt unii de “buni”, “anihilându-i” pe alţii, ni se confirmă încă odată spusele Apostolului, prin apariţia acestui om cu 139 scrisori de dragoste, care au ajuns la redacţie. Vă mai îndoiţi în credinţă, oameni buni? 4. XII. 2000