Parcă, într-adevăr acest om inteligent, ce avea cunoştinţe deosebite, când îşi deschidea gura, preda cursuri nu povestea. Odată, gândind cu răutate, Elisabeta se vedea măritată cu Iosif şi-şi continua “cursul învăţăturii” cu toate că era deja bătrână, Iosif o tot “învăţa”. Parcă nu i-a plăcut această ipostază. De atunci Elisabeta a încetat să-l asculte cu “gura căscată”. Îşi găsea ea un prilej sau altul să nu participe la “seminarii”. A trecut o oarecare vreme de la întâmplările de mai sus şi într-o seară, Iosif a făcut un fel de expunere, interesant de altfel, doar că nu era numai ei doi în casă, mai era şi soră-sa, care nici în ruptul capului n-a vrut să se mişte de lângă el, până nu şi-a terminat peroraţia. Cu toată atenţia cu care îl asculta soră-sa, Elisabeta bulversată de refuzurile ei, nu era sigură că “a prins” sensul peroraţiei din acea seară. De început Iosif a spus cam aşa:
“Se pare că omului, în viaţa trăită de el, în fiecare decadă a vârstei i se schimbă atât necesităţile cât şi dorinţele specifice acelor perioade. Într-o oarecare decadă primează sete de iubire care-i seducătoare, copleşitoare chiar, pentru omul ajuns în acea decadă. În altele, omul este atât de marcat şi de sedus de carieră şi de evoluţia lui în societate, de statutul lui în acea societate încât uită de toate celelalte sau ce altceva îşi dorea la nebunie. Toate acum sunt neinteresante, inutile. Mulţumit sau nu, de modul cum merg lucrurile şi“evoluţia” în societate constataţi cu stupoare că, de fapt în afară de necesităţile primare ale omului, vitale de altfel, mai are nevoie acest om şi de altceva. Acest ALTCEVA care într-adevăr este o necesitate spirituală care îţi permite o oarecare detaşare “încă de acei” care se zbat “la porţile materiale ale lumii”. Această detaşare care de fapt însemnează şi o primă ruptură (dispreţul superiorului în gândirea ideatică faţă de gândirea materială) faţă de comunitate, faţă de ceilalţi muritori, înţelegând aici ori ce poate chiar şi familia. Detaşare faţă de toţi acei care încă-şi mai doresc înavuţirea, sau care mai au pofte de ciozvârte, sau cine ştie ce alte pofte cărora să li-se dăruie, ca să nu spunem că încă trăiesc în păcat. Detaşarea aceasta cu “separaţiile” de păcat, este nocivă pentru ori ce individ, chiar dacă observăm că acesta începe o pregătire înspre pocăinţă. Periculozitatea gestului său constă în ruperea de colectiv, de societate, cu toate că societatea nu-l respinge. În momentul în care devine “detaşat” participarea sa la treburile obştii nu-l mai “mobilizează”: Ceea ce era ardent altă dată, acum ne lasă indiferenţi. Nici măcar nu ne mai propunem să ieşim din casă, nu ne “mai băgăm nasul” nicăieri, devenind pasivi, ajungând la o stare de automulţumire pe care poate fi numită “ începutul sfârşitului” psihic al individului. Societatea pierde de regulă prin această formă de manifestare oameni deosebiţi ca pregătire şi inteligenţă. Dar chiar dacă nu ar fi valoroşi aceşti oameni, dacă ar fi doar oameni obişnuiţi si aceasta ar fi mare o mare pierdere dacă unii oameni se radiază singuri din societate. Acest lucru evidenţiază incapacitatea noastră, a celorlalţi membrii ai societăţi, a societăţii în ansamblul ei, de-aşi menţine componenţii activi în activitate, de-ai păstra ca membrii ai săi, cu trăirile lor şi realizări după a lor competenţă. Putem să-i recuperăm pe aceşti autoexilaţi numai dacă le atribuim sentimentul utilităţii. “Arta traiului nostru nu sancţionează pe nimeni pentru pierderile umane psihic sau prin autoînsingurare. Aceste pierderi ne evidenţiază incapacitatea noastră, a societăţii noastre de creiere şi asanare a unei societăţi sănătoase, mai ales acum când este în creşte numărul de persoane cu un handicap psihic. Nimănui n-o să-i poţi impune readucerea unui om, care se află la vârsta senectuţii sau a unui însingurat psihic în colectivul de oameni, în societate. În momentul acesta se amorsează diferenţa netă între altruism şi egoism. Oricât îmi va fi mie de bine, dacă n-o să reuşesc să-l atrag şi pe el, pe însingurat, în colectivitate, niciodată n-o să-i pot spune că-mi este bine fiindcă altuia îi este rău.

Omul nu poate trăi singur, e împotriva firii, şi noi ăştialalţi nu vom putea fi absolviţi de păcate, dacă n-am avut tăria şi tenacitatea să-i “tragem” lângă noi pe acei care într-un moment sau altul al vieţii lor fiind debusolaţi ori încă ne având suficientă forţă, să poată ajunge, unde noi deja am ajuns. Fericirea personală nu există. Termenul nu-i omologat. Atunci cum pot unii care n-au făcut ce ia ce mai sus scrie, să se creadă fericiţi? Poate sunt fericiţi în egoismul lor, în sadismul lor sau în orice altceva, numai în fericirea pământeană, nu! Raiul n-a fost şi nu este o închipuire. Când toată lumea va avea împlinite necesităţile primare şi cele spirituale vom fi sau chiar am fost admişi în RAI. De aceea trebuie să ne ferim de egoism, de invidie. Toţi cei care au “văzut “în RAI o rezervaţie îngrădită de îngeri, care ar putea fi deasupra noastră, fixată pe CER, vor fi contrariaţi când îşi vor da seama, că de fapt RAIUL este în NOI, şi cu noi, dacă vom ajunge să fim cu mai sus stă scris şi vom fi conştienţi dacă am fost ADMIŞI şi că RAIUL există arătându-ne pe noi toţi locatari lui. Asta ne e menirea. Totuşi din câte se vede ori ce opţiune este la latitudinea noastră, toate depind doar de noi. Şi de nu sânte-ţi convinşi, imaginaţi-vă că de fapt ce a fost trăit pe pământ a fost chiar RAIUL. De nu sânte-ţi convinşi încercaţi să vă aduceţi aminte câte plăceri v-aţi făcut. Au fost…multe? Posibil să fi fost doar acelea pentru tine. Cred că de această dată n-a fost nici-o greşeală”.
Elisabeta, în aşteptarea “celui ce nu vine”, a somnului, căuta să găsească în “ subtitlul mesaj” lăsat de Iosif în acea seară, “ capătul” prieteniei ei cu Iosif din această peroraţie. Toropită de somn încă nu-şi dădea seama dacă această incursiune în sufletul oamenilor era un mesaj adresat ei, ori el, om diplomat şi cult a făcut cu puţin timp înainte, o “mică “ evaluare a modului cum sânt vectorii acestei relaţii şi cum va evolua ea în apropiatul viitor ce se pare că-i cam departe de Rai. Oricum a analizat-o Elisabeta, se pare că Iosif a fost conştient de ce tip de relaţie poate obţine prin curtarea ei. Cert este că de Iosif te îndrăgosteşti mai tare după ce îl pierzi. Elisabetei îi mai rămânea, dacă nu cumva va reveni la Iosif, timpul, care este medicamentul tuturor durerilor şi cicatrizează împreună cu suferindul, orice rană.

Iosif despărţindu-se de Elisabeta şi-a dat seama că a făcut o mare prostie forţând lucrurile. Cum poţi să-i pretinzi unei fete de 17 ani să judece ca tine care te apropii de 30. Acum tremura sufletul în el. Cât timp va rezista să n-o vadă ştiind cât-ui de dragă. Îl va ajuta Bunul .Dumnezeu să fie a lui. Şi cum şi-o dorea să o strângă în braţe, s-o mângâie. Ar fi fost capabil “ s-o pună în ramă”, dar ştiindu-se mai în vârstă el considera că Elisabeta se aştepta la mai multe din partea lui, nu numai la lucruri foarte serioase şi pilde. Poate că uneori s-a întrecut pe el cu atâtea “lectorate”. El şi-a făcut-o singur. Dar cum să procedeze altfel, când vezi că şi părinţii ei vin să te asculte ce spui. În acest caz poţi să debitezi imbecilităţi? Nimeni nu ştie exact cum era sau cum este bine să procedezi în dragoste. Pentru Iosif era un mare chin să stea în preajma ei, dar era un supliciu să stea departe de ea. Se ruga la Dumnezeu să facă cât de repede “minunea” să poată fi iar împreună deoarece:
“Am plâns şi eu în versuri pesimiste
Amorul meu dintâi, ca om
Şi poate că aş fi sporit c-un ton
Biblioteca sufletelor triste” (G. Topârceanu)

şi piperându-şi gândurile cu aceste versuri, Iosif se îndrepta spre casă cu inima nespus de grea şi fără nici o speranţă.

Elisabeta era ultimul fruct al dragostei familiei Maier. Era ultimul şi cel mai preţios. În familia lor, imediat după acel prim război mondial, copiii, din şase născuţi de mamă-sa doar unul singur a trăit mai mult de un an, ceilalţi “s-au sfârşit” de dizenterie. În acele vremuri nu erau nici medicamente şi nici asistenţa medicală a acelor timpuri nu putea face minuni. Oamenii îşi înmormântau an de an fructele dragostei fiecărei familii, copiii, şi unele familii, cum era şi familia Maier, în afară de înmormântările anuale ale fetelor, unicul băiat, care a scăpat de moarte prin dizenterie, împlinind deja patru ani, l-au luat apele murind întunecat. Aceste îndolieri continue, aceste încercări de procreare şi creştere a unor urmaşi, care în final se transformau în înmormântări, coborau în suflete necrezutul sentiment de nulitate, de lipsa rostului şi sporului pe acest pământ, de incompatibilitate în împlinirea familiei. Toate aceste triste evenimente, lăsau urme adânci în viaţa familiei Maier. Deznădejdea era cu atât mai mare cu cât ei au “pornit în viaţă” cu dragoste şi credinţă, ştiind că bunăstarea lor va fi munca şi sănătatea lor şi a familiei lor. Dacă pe ei i-a ajutat Dumnezeu, de copii în schimb, nu se puteau bucura, cu toate că n-au abjurat de la credinţa lor, de la preceptele credinţei, ei fiind un cuplu cu temere de Dumnezeu, muncitori, oneşti, respectuoşi în relaţiile cu semenii. Maier, singurul om din această parte de lume care ştia să prelucreze lemnul până la înnobilare, el omul care era capabil să realizeze orice produs din lemn, indiferent că acesta se făcea în fabrici, erau mobile unicat sau fantezii. Realiza aceste superbe prelucrări a lemnului, după gustul şi pretenţia clientului, a posibilităţilor de plată. Nu există reper ce se putea executa din lemn şi el să nu-l ştie face, de la oliţa de noapte şi până la mobila de stil, o făcea atât de bine, de frumos, încât era o mândrie să ai în casă un obiect “ieşit” din mâna lui Maier. Pasiunea pentru lucru binefăcut era cunoscută în tot ţinutul. Cealaltă pasiune a lui Maier era pentru religie, pasiune înnăscută de altfel în casele fiecărui meseriaş. Numai că aici credinţa era mai mare deoarece în satul acesta, în Băiuţ, biserica lor romano-catolică fiind singura din sat, a servit la buna înţelegere între toate confesiunile existente, şi aşa se întâmplă şi astăzi când cele trei confesiuni îşi ţin slujbele în ea. Înţelegerea aceasta le-a impus-o chiar satul, condiţiile lor de relief, ne mai existând un alt loc unde s-ar fi putut construi altă biserică. Cu toate aceste fapte, fără a-şi alarma soţia, Maier şi-a dat seama că asupra familiei sale există o umbră, pe care nu ştia cum s-o îndepărteze. Nu ştia nici unde vine şi nici ce fel de păcate planează asupra lui, a familiei sale. Nevăzând nici-o deschidere la acest capitol, şi văzând cum îi „dispar” copiii ca într-o sacrificare jertfelnică, an de an, se rupea sufletul în el la citirea versurilor poetului :
“Copii sărmani, n-avură parte,
Şi steaua nu le-a strălucit;
Au rătăcit pe căi străine,
S-au prăpădit şi au murit…” Aşa stând lucrurile, pe Maier, tot mai des îl obseda un gând:
“Ah, dacă-ai şti-ncotro anume?
Acolo cum ai vrea să pleci!
Să uiţi durerile din lume,
Şi acolo să rămâi pe veci!…”(St. O. Iosif)

Zi de zi ideea din capul lui Maier prindea contur, cu toate că era o cruzime neobişnuită pentru el şi se gândea cum o să-i spună Elisabetei, soţiei sale, care nu şi-a părăsit niciodată satul natal.