Părea că oboseala prelungită a vieţii dorea să “pună capac” tuturor frământărilor. De fapt, tipul s-a gândit mai de mult să plece într-o staţiune de refacere “totală”. Ar fi dorit el, dar, din câte ştiţi, în materie de sănătate problema se prezintă ca şi datoriile. “I-ai de pe un umăr şi arunci pe celălalt”. Te tratezi de-o boală şi îţi sensibilizezi sau zgândăreşti altă boală. Cu mulţi ani în urmă s-a tot gândit la Staţiunea Ocna Şugatag, Staţiune care “a cunoscut” aproape pe toţi sportivii României, unde veneau frecvent pentru refacere. Sandu i-a cunoscut pe mulţi, dar îşi aducea aminte cu deosebire de acel F.C. Baia Mare, echipa lui Mateianu, dragostea maramureşenilor, care a adus în Baia Mare am putea spune cele mai mari echipe ale momentului:Spartak Kiev, Salgotarian, M.T.K-Budapesta, Vosos Budapesta, Steaua Bucureşti, Dinamo, Universitate Ploieşti, F.C Argeş. iar cu Real Madrid a jucat în Cupa Cupelor. Amor târziu, mai bine zis tânjea după acel fotbal făcut de maestrul Mateianu, sport în care aveai impresia că-şi hipnotiza adversarii. Nimeni nu putea stăvili elanul echipei sale. Nu ne mai încăpeam în piele de grozavi ce eram, noi mai ales, “tifoşii” când era antrenorul FC-ului acel meseriaş neîntrecut, care a fost Mateianu. La meciul cu Real Madrid din 1982, au venit suporteri din Bucureşti, Craiova, Timişoara, Iaşi. Eram pe Stadionul Dealul Florilor cam la 40000 de oameni în condiţiile în care pe grenadine erau marcate 16860 locuri. Dar ce era mai grozav că întreaga conducere a Federaţiei de fotbal era la Baia Mare, la meci. Atunci şi-au dat seama oamenii ce a făcut Mateianu. A “mutat” Federaţia de fotbal din Bucureşti la Baia Mare Îmi aduc aminte de o lectură a celor doi fraţi francezi care au zburat primii cu un balon. La conferinţa de presă ce o fi fost pe atunci, un ziarist spunea că s-a dus acolo doar să respire aerul pe care-l respirau aceşti fraţi eroi. Aşa era şi tipul acesta de îndrăgostit de rezultatele acelui OM, Mateianu. “Tifoşii” ar fi mers oriunde i-au purtat paşii pe fotbaliştii “lui” de atunci. Credeau în el orbeşte. Sandu era un om atât de îndrăgostit de acea echipă de fotbal că îşi cumpăra abonament la Stadion cu toate că, dacă a făcut infarct, medicul nu-i permitea să vadă meciurile. N-a lipsit mult să moară când s-a disputat meciul cu Portugalia la Bucureşti şi i-am bătut pe lusitani cu 1-0, pe ei care erau medaliaţii cu bronz ai Cupei “Jules Rimet” şi femeile îşi botezau copiii în Baia Mare cu numele de Eusebio, numele fostului atacant al Portugaliei! Aşa era pe atunci. Acum Sandu, cu gândul la staţiune şi la rebelele lui reumatisme, s-a înmuiat” când, după revoluţie, într-un “Grai de Maramureş” a văzut o fotografie în care acoperişul hotelului era într-o rână. Staţiunea era în paragină şi autorul articolului chiar propunea dezafectarea Stabilimentelor staţiunii, pe motiv că, nefiind alocate fonduri, aproape în toate clădirile renumitei staţiuni, sălăşuia apa şi mizeria, ne mai prezentând siguranţă pentru pensionari. Chestiunea cu dezafectarea a devenit credibilă, deoarece cam aşa s-au întâmplat aici şi cu “băile vechi” din Ocna Şugatag a căror relicve se mai văd şi astăzi. Cum ar zice omul, a lăsat-o moale. Dar după vreo doi ani, boala se înstăpânea pe întregul organism şi era conştient că, de nu face “ceva”, îi vor ieşi ochii din orbite de durere, la fiecare schimbare de vreme.

Din nou se “aruncă” pe materialele documentare şi iar îi cade în mâna acelaşi ziar, în care citise articolul cu “dezafectarea” staţiunii. Spre uimirea lui, citeşte că staţiunea are un alt director de doi ani, un inginer topograf care, culmea, cândva a locuit chiar în blocul în care locuia şi el. Mai mult, inginerul a predat şi la un liceu din oraş. Se gândea că omul acela, care-l cunoştea de altfel, cunoştinţe bune fiind, dacă nu vor fi condiţiile chiar aşa de bune cum ar trebui, se putea baza pe el pentru unele servicii, a făcut minuni la capitolul organizare, readucând Staţiunea la rangul pe care îl merita, restabilindu-i bunul renume de altădată. Deci va pleca. Şi când ar trebui să plece un fost miner, dacă nu în luna lui Cuptor, ziua hotărâtă, pe 10. Zi de pomină, deoarece a plouat tot timpul ca dintr-a altuia. S-a gândit să mai stea acasă o zi, deoarece iar îl omorau durerile, dar parcă acasă-l dureau mai tare, aşa că mai bine pleacă. Ca să nu poţi spune nimic bine despre şoferii “Azurului”, de data asta nu numai că a întârziat, dar după vorbe şi comportament se vedea că-i mahmur. Sandu era capabil să se pună lângă şofer şi, dacă va fi cazul, va trage el de volan, dar nu mai dorea să se întoarcă acasă. S-a săturat de dureri, de pilule, de toate. De necrezut, dar în conducerea maşinii, şoferul opera fără greşeală , lucru care a mai adus puţină linişte în sufletul omului. Când au ajuns în staţiune, ploaia “funcţiona” şi aici. Abia şi-a tras bagajele, pruncul şi nevasta până la Hotelul Crăiasca. În holul hotelului, lume ca la piaţă. Nu toţi aveau treabă la recepţie, unii stăteau doar pentru a se feri de ploaie. În “borcanul” recepţiei nu era nimeni. Agitaţia de pe drum a oamenilor s-a transformat în nervi. În orice staţiune mergi, personalul ştie orele când vin maşinile sau trenurile cu turişti şi-i aşteaptă. Aici, pe nimeni nu interesa nimic. Oamenii cu nervii la pământ, vorbeau “verzi şi uscate”, dar din toate se înţelegea că actualei administratoare nimeni “nu-i poate face nimic”, deoarece dânsa avea cu totul alte preocupări. Mai mult domnia sa se ocupă de… ce vroia să se ocupe, deoarece, şi pe vremea comuniştilor ea a fost primăriţă, iar acum se părea că este “prietena” directorului. Bârfe, realităţi, dracul să le ştie, dar Sandu era convins că Sonariu, directorul, actual al staţiunii, era căsătorit şi avea familie. Ori nu te apuci la 60 de ani dă-ţi “traduci” nevasta. A apărut, într-un târziu şi tipa de la recepţie, cam agitată. Pe un ton profesional, a cerut “celor care au venit la tratament să prezinte actele”. La geamul la care “opera” dânsa, oamenii s-au pus la rând cu actele în mână. Din nou poveşti, de data aceasta şoptite, până se va “consuma” rândul format. Concluzia era că nu era de lepădat tipa. Mai şti!
În această staţiune, pe vremea când nu venea nimeni la băi, s-a instituit un fel de troc. Persoanele care aveau bilete de tratament, de regulă se cuplau câte două pentru un sejur. Adică, pe un bilet de tratament de 18 zile, puteau veni două persoane, fie în două rate, adică unul nouă zile şi apoi celălalt alte nouă zile, fie că cei doi care îşi împărţeau biletul şi se cunoşteau doreau să fie împreună în acea perioadă de timp. Adică să stea amândoi primele sau ultimele zile cum se învoiau.

Operaţie care ducea la o suprapopulare a staţiunii în prima perioadă, iar în cea de-a doua tranşă le rămâneau paturile goale. La asemenea cerinţe din partea pensionarilor, conducerea Staţiunii a încercat cazarea pe numerele de paturi din camere, neţinându-se cont de componenţa familiei sau de sexul persoanelor. Menţionez că această formă de populare a Staţiunii a rămas din timpurile cât aceasta a fost în paragină şi nu se prea înghesuia lumea să o caute. Aceste stări de lucru se transformau în cazuri cu adevărat aberante de tipul că: într-o cameră puteai afla două familii şi încă două persoane individuale. La reclamaţiile lor, despre adunarea aceasta de tip “deschis”, li s-a răspuns că ei sunt la tratament, şi nu la odihnă. Dacă au primit cazare s-o folosească şi să-şi facă tratamentul, că ăsta-i scopul, celelalte…
I-a venit rândul şi lui Sandu la GHIŞEU. Am scris cu majuscule, deoarece s-a dovedit cel mai important lucru din staţiune. Aici au fost “chestionaţi ca la parchet”, cu toate că din actele prezentate şi tipul de bilet se deduceau toate informaţiile necesare acestor tipuri de proceduri.
– Sunteţi familişti? îl întreabă pe viitorul pensionar al Staţiunii administratoarea.
– Păi, nu se vede?
– Avem doar două paturi. Unul la bărbaţi şi altul la femei
– Doamnă, eu am terminat cu colectivizarea şi socialismul cam de mult. Pentru familia mea îmi doresc o cameră.
– Dacă asta doriţi, atunci aşteptaţi până la ora 15.
– Aştept, dar să nu fie cu CAP-ul.
– Atunci o să am camere. Nu era nici ora 12. Omul s-a dus la medicul staţiunii să vadă acolo ce va putea rezolva. Acesta, persoană rezonabilă, dar adept al zeilor romani, el votând întotdeauna cu Bacus, ceea ce-i dădea o stare continuă de bună dispoziţie de ne împacientare , indiferent de probleme. Spunea cineva că el ar fi fost directorul care a dus băile pe vremuri în faliment. Cu actele lui Sandu în mână, în care scria totul îl întrebă;
– Dar voi cu ce necazuri prin staţiune?
– Domnule doctor, după un infarct, am avut şi-o pareză la faţă, deci…şi un mic cadou din grădina proprie. Pune pe masa doctorului o carte, scrisă de el şi “argumentul de Maramureş”
– Mulţumesc, domnule, şi eu ce proceduri doriţi să vă scriu?
– Păi, la bolile pe care le am, ce ştiţi dumneavoastră că trebuie.
– Noa bine, bine. Deci ..v.vaa.năă, massssaj, ultra sunete şi…atunci, îi vede şi nevasta omului.
– Scumpă Doamnă, pe dumneavoastră ce vă supără?
– Păi…şi femeia aştepta ca el, medicul, să se uite pe fişă, acolo scria totul, dar tipul nu se obosea cu asemenea treburi. Păi.. reumatismul…î îî.