Poate că acelaşi sentiment să-l fi avut şi Sandu, ca un poet maramureşean care, a călătorind peste hotare, a intrat în ţară pe le Timişoara. Plimbându-se prin frumosul oraş cosmopolit, a văzut în vitrina unei librării cartea unui confrate maramureşean. Fără să-şi de-a seama a strigat:”sunt acasă” Există într-adevăr emoţii care nu se pot explica. Aceste sentimente te “încearcă” atunci când tu, un începător ce baţi la poarta culturii româneşti, “te vezi în vitrină” alături de marii scriitori ai ţării, ai lumii. Sandu povestea că el a încercat asemenea stări emoţionale la vederea cărţii sale într-o vitrină, în care era “vecin” cu Panait Istrate. Sentimente unice, irepetabile, dar şi greu de redat spiritual. Emoţia care îl stăpânea era atât de mare că, neştiind cum s-o potolească, s-a dus în cameră unde probabil că dorea să-şi facă prizonier această nemăsurată bucurie.
În ziua care a urmat, ambiţionat de cei care se tot înghesuiau în faţă la orice tip de procedură Sandu, omul despre care povestim, s-a trezit devreme şi a luat numărul 1 la “ultrasunete” şi 2 la masajul facial. ”Ăia “ care se înghesuiau au ajuns “după” la proceduri, ceea ce parcă i-a supărat, simţindu-se frustraţi că n-au putut “să fenteze” pe cineva. După ora nouă, când şi-au terminat procedurile, doctorul l-a rugat pe Sandu să accepte o discuţie pe marginea cărţii sale, citite de dânsul, discuţie care s-a transformat în confesiuni destul de intime printre care şi faptul că directorul staţiunii a adus un doctor de la Sighet, un doctor tânăr cu care vrea să-l înlocuiască. Sandu a întrebat dacă directorul vrea să-l dea afară pe el, pe doctor. “Nu, domnule, mă pensionez”, i-a răspuns doctorul. “Trebuia s-o fac acum doi ani, dar n-au aflat pe nimeni cu care să mă înlocuiască. Acum, cu toate că am depăşit vârsta pensionării, ştiind că trebuie să plec, îmi vine greu. De treizeci de ani mă străduiesc să îndrept sănătatea maramureşenilor şi nu numai”. I-a mai povestit că are efectuat un studiu, o lucrare ştiinţifică de mare amploare pentru balneofizioterapia din această staţiune, care putea fi combinată cu nişte proceduri pe care el le-a prescris, dar la care n-a fost de acord “împuşcatul”, de fapt n-a fost de acord să-i aducă aparatura, în acele momente “conducătorul” pregătindu-şi stabilimentul de viaţă lungă. Stranie coincidenţă datorată unor întâmplări care nu se legau între ele, dar care, exploatând studiul lui, munca aceasta de peste treizeci de ani de observaţii şi cercetări personale, ar fi făcut minuni în domeniul sănătăţii şi al medicinii balneare. Acum acestea cercetări fiind pierdute, cine şi cât va mai pierde, cât va dura până se va reuşi, reluarea acelui studiu de o viaţă, pe care el cercetătorul şi medicul nu l-a putut materializa. Sandu-l asculta şi atunci i-au devenit credibile spusele colegului de serviciu, unul dintre cei doi pe care i-a întâlnit aici, şi care-i zicea că pe colegul lor de cameră, în primele două zile, ceilalţi trei îl scoteau cu căruciorul pe braţe, şi-l duceau la proceduri. “Acum, după 12 zile, uite-l cum merge, e tipul cu baston de pe alee”.

Deci, ceea ce i-a povestit medicul staţiunii nu erau crize de orgoliu, staţiunea aceasta este într-adevăr o “oază de sănătate” pentru un segment destul de mare de boli reumatice şi ar fi fost indubitabil mai mult dacă “cineva” va arăta un minim de bunăvoinţă. Povestea doctorului, în afară de faptul că era povestea ciclului vieţii fiecăruia, era şi o mare pierdere a vieţii unui cercetător, a unui om căruia nu i-au fost indiferente vaietele dureroase ale pacienţilor.. A sosit schimbul. Trebuie să plecăm!
S-au despărţit după aceste discuţii, ca doi vechi prieteni. De carte n-au discutat nimic. A fost pretextul unor discuţii care n-ar fi avut loc altfel. Se pare că doctorul şi-a dorit şi el o altfel de discuţie, cu o altfel de persoană, cu o descărcare copleşitoare de sentimente pricinuite poate de titlul unei cărţi care se numea ; “Tânjind după soare”. Bag seama nimeni nu-i scutit de-a tânji după astrul ceresc, indiferent cât de mult converg destinele noastre cu cele ale eroilor din romane. Sau poate că discuţia asta să fi vizat altundeva, poate doar a lua fiinţă această scriere, a încă unei nedreptăţi făcute unui contemporan al nostru şi după câte am înşirat, nu numai lui. Poate fiecăruia dintre noi.
Noul doctor nu era scutit nici el de probleme. Cumva şi-a făcut şi el timp pentru un pahar de vorbă cu Sandu. Se ferea de băutură, deoarece aceasta-l transforma în cineva cu care omeneşte era imposibil să ai orice raporturi în starea aceea. Doctorul Capătă, doctorul angajat să-l schimbe pe “bătrânul cercetător medical”, era un specialist în urologie specializat în Suedia. A mai făcut şi alte specializări şi domeniul lipoabsorţiei, domeniu care pe atunci la noi era un “ceva” de vis. Pentru o operaţie, care nu era aşa de complicată la rinichi, te tăiau jumătate. Acum, pentru unele din acestea, era suficient o gaură de şase milimetri prin care se puteau rezolva multe. De la absorţia grăsimilor depuse, la resorbţia unor pietre şi multe altele. Omul putea să spună că firea aceasta nestăpânită, care-l domina mai ales după ce bea, i-a adus divorţul şi despărţirea de copiii lui, mai ales că unul dintre ei are nevoie încontinuu de persoană medicală calificată lângă el. Acum directorul de aici l-a aflat fără serviciu, i-a promis postul, dar salariul lui este doar jumătate din cel al medicului care pleacă. N-a primit decizia de numire, dar, dacă ceva nu–i bine în staţiune din punct de vedere medical, toate se sparg în capul lui. Nici măcar în cabinetul colegului care pleacă nu are acces. N-are voie să comande medicamentele care sunt necesare în diferite combinaţii ale aerosolilor la procedurile pentru bronşite. Şi asta n-ar fi nimic, dar doamna administratoare i-a acceptat prietenia şi directorul i-a găsit împreună în camera ei. I-a făcut un scandal monstru. El a crezut că se răţoieşte la ei, fiindcă acele lucruri se petreceau în staţiune. Apoi a aflat că şi domnul director….din când în când îşi proba farmecele cu ea. E adevărat că arată bine femeia, dar dracu i-a cunoscut obiceiurile. Acum domnul director îi pretinde chirie pentru cameră şi abonament la cantină. Costurile acestea au fost convenite verbal, că pentru el, vor fi gratis, deoarece lucra non stop şi masa era una din obligaţiile de control ale medicului, s-o verifice înainte de servirea pensionarilor. „Aici am ajuns”, conchide medicul Capătă.

După un an, l-am întâlnit în oraş, primise postul în care a făcut specializarea, dar dorul de copii îl usca. Se gândea Sandu :”uite o staţiune cu doi medici din care singurul cu drepturi era….directorul”.
După atâta energie negativă “preluată” de la medicii staţiunii, n-a putut face altceva decât să doarmă, să uite…
Fiul (avea 6 ani) lui Sandu, spre seară, a refuzat să vină în cameră.
– De ce nu vii sus ? îl întrebă taică-său.
– Pleacă mâine şase fete “frumoase”. Ne luăm rămas bun de. Suntem supăraţi. Târziu a venit în cameră, cu supărarea lui cu tot. A doua zi copilul s-a trezit de dimineaţă, ca să stea iar supărat cu fetele care vor pleca şi care şi ele erau tot supărate. Ca să-l scoată din supărarea “aceea mare”, au plecat în sat după ziare. S-au reîntâlnit cu Flamă care i-a purtat pe la Vechile Băi acum surpate, de unde se vedea şi cum s-a surpat Ocna prin 1952, spunea Flamă. Apoi le-a arătat diferite izvoare de slatină, care zicea el, erau folosite de localnici pentru pus carnea în saramură să nu se strice. Apoi o afumau. Urcând în sat, au trecut prin târg, dar era terminat. Joia, aici veneau ruşii cu mărfuri de toate felurile, de nu se mai puteau mişca nimeni în comună, în afara târgului, aşa că joia era Ziua Târgului. Lângă Biserica Catolică, exact în spatele ei, avea casa mama lui Flamă, femeie trecută de şaizeci de ani, pensionară. A lucrat o viaţă de om doar pe noapte şi soţul dânsei noaptea era liber. Femeia aceasta, mama lui Flamă, şi-a iubit mult tatăl care a fost ocnaş, aici, la ocnă. Le-a prezentat mai multe fotografii, vechi, făcute în mina de sare. Toate sculele, care au rămas de la el, femeia aceasta le păstra curate şi întreţinute în ordinea în care a văzut, probabil, că le ţinea şi tată-l său. Avea până şi hainele de lucru ale bătrânului miner din Salina care a dat numele localităţii, deoarece satul era mai la distanţă. Aici au început ca şi o colonie de muncitori care s-a extins, dând această localitate care astăzi este staţiunea cu binefacerile ei, dar şi cu durerile tuturor. Bătrâna s-a bucurat de vizita fiului cu Sandu şi familia lui, dar mai ales că a putut povesti cu cineva despre cine-i era drag, despre tatăl său şi minerit. Despre soţ, contabil şi consilier comunal a evitat să vorbească, dar ne-a arătat ce flori de mină mai avea, flori pe care a ajutat-o să le strângă şi fiul ei, cu care se mândreşte. Flamă este expert financiar şi arbitru de fotbal. S-au despărţit în termeni amiabili, mai ales că Sandu i-a oferit o carte despre mineri şi minerit proaspăt tipărită. De acolo Flamă i-a dus la el la apartament, de unde şi-a luat consoarta şi i-a invitat pe toţi la o bere la Terasa Crăiasca, după care au vizitat camera în care stăteau în pensiune. Soţia lui Sandu a dat cafelele, iar Sandu a dat ţuica. Le-a părut rău că au trebuit să se despartă atât de repede. După discuţia cu directorul staţiunii s-a putut face rocada cu camerele, cu două nivele mai jos. Acum erau exact deasupra peronului de la Hotel Crăiasca, dar cum n-a venit cine trebuia să-i ia pe locatarii a căror cameră urma s-o ocupe, au mai întârziat şi aşa a rămas să se mute doar sâmbătă. Tudor tot supărat era.