Cu toate acestea, fiind locuitor al satului, oamenii i-au acordat încredere şi aşa “ţinea” şi el de postul de la mină. Drept este că de câte ori se enerva, ajutoarele lui îşi căutau de lucru-n… altă parte. “Ce-i sigur e sigur”. Acum s-a văzut transferat aici, în acest loc de muncă care la început a fost privit de toţi ca un El Dorado, acum nu mai ştiu cum să se lepede de el. S-a creat un imens interes care se manifesta la întregul colectiv de oameni ai minei. Toţi erau curioşi cum va reuşi, dacă va reuşi, rezolvarea acestei probleme, dar mai ales, care va fi sfârşitul acestei situaţii şi ce metode va folosi Porculean s-o rezolve. Omul s-a gândit că de nu ajunge să-şi facă planul preconizat de realizat de către şefii lui în acea lună, măcar să fie cât se poate de aproape cu putinţă de realizarea lui. Altfel s-ar putea să trebuiască să-şi schimbe profesia. Atâtea echipe de mineri care au avut această lucrare, n-au reuşit, cu toate că printre ei erau mulţi mineri buni. Ei n-au fost capabili să se descurce la acest loc de muncă. Îi era teamă că pentru el, ca fost puşcăriaş, nu mai existau atâtea posibilităţi de sondare a lucrului şi nici alţii nu mai manifestau atâta răbdare până la o reuşită care nu se mai profilează. El cel mai puţin onorat dintre toţi trebuia, în afară de-a se salva pe el, mai trebuia să salveze preţul onoarei şi a profesionalismului şefilor săi în faţa organelor de conducere, deoarece de la ei a venit ideea realizării unei galerii forţate de randament maxim. Idee care se pare că în afara faptului că distruge minerii, deoarece nu câştigă mai nimic, nu vor fi capabili nici să pună în valoare depozitul de minereu proaspăt descoperit. În cazul acesta, cineva ar putea pune întrebarea că:”pe ce elemente s-au bazat specialiştii minei, când au propus ca acea lucrare să se execute în regim de înaintarea rapidă?”. Răspunsul ce-l vor primi nu cred că v-a fi mulţumitor nici pentru şefii noştri, dar nici pentru acei care sunt în drept să pună asemenea întrebări. Porculean a înţeles că viaţa ia oferit ultima carte. Era foarte conştient că această problema are o extindere doar de câteva zile. Ce mai putea face? A schimbat găurile de sâmbure şi a început să-şi realizeze zi de zi, atacurile reuşind destul de repede îndeplinirea planului propus iniţial. Apoi se vede că şi Dumnezeu l-a reabilitat că s-a schimbat roca şi din nou şefii se gândeau să pună problema înaintării rapide. Ajutorul de miner ce-l avea acum Porculean a fost singurul care, nu că a dorit să lucreze cu el, doar că el n-a refuzat acest aranjament în echipa lui, în care Porculean era minerul şi el ajutorul de miner. Dacă cumva îţi merge rău lucrul în mină, şi nu-ţi faci salariul, după trei luni trebuie să-ţi dea alt om în echipă. Dacă eşti miner şi nu vrei ca nici-un ajutor de miner să lucreze cu tine atunci, tu ca miner, te bagi singur de ajutor la un miner care te primeşte. Deci şi pentru Porculean, Bălăi, ajutorul de miner ,a fost singurul om care a acceptat să intre în echipa sa. De nu izbutea în acest caz, situaţia lui era pe sponci, era pe ducă şi nimeni nu ar mai fi avut nimic de spus în apărarea lui.

Reuşind să treacă de acele intercalaţii, ba şi făcându-şi planul, a crescut mult prestigiul lui Porculean şi parcă se simţea şi curtat de ajutori. Dar ceea ce l-a încântat cel mai mult, a fost creşterea prestigiului lui în faţa lui Bălăi, ajutorul de miner. Pentru prima oră de când a ieşit din puşcărie, a simţit că există un om care are încredere în el. Om care a crezut în cunoştinţele şi profesionalismul său, ca miner. Uşor nu i-a fost nici lui, dar credinţa în el a ortacului său, l-a motivat şi mai mult să lupte ca să-şi facă salariile, să învingă pe toate planurile. Ce-a fost mai greu în acea luptă n-a fost realizarea planului, ci ca ajutorul lui să fie mulţumit că este ortacul lui. A considerat că dacă Bălăi a crezut în el fără să ştie ce fel de miner este el, atunci el, Porculean cum să dezamăgească un asemenea om care era primul ce s-a încrezut în el de când a ieşit din puşcărie, şi ar putea spune acum, că doar prin el, prin încrederea care el i-a dat-o, mai era astăzi miner şi încă unul dintre cei respectaţi. Într-o pauză de masă, Bălăi l-a întrebat pe Porculean: “pe cine ai omorât?. Porculean fără nici o reţinere sau amânare, ori a folosi alte sub refugii, şi-a depănat amintirile faptelor sale. “Eram tânăr căsătorit, aveam nevastă tânără şi frumoasă şi mă ocupam cu oieritul. Aveam, pe atunci, peste o sută de oi, atelaje pentru cai, casă, mă rog tot ce era necesar pentru un trai îndestulător. Aveam copii,un băieţaş şi o fetiţă. S-ar putea spune că nu-mi lipsea nimic ca să fiu fericit şi aşa şi era. Aveam şi un prieten pentru care m-aş fi aruncat şi în foc. Împărţeam toate, eram asociaţi în toate. După terminarea lucrului la stână şi pe afară, ne pregăteam să mergem la târg la Bistriţa. An de an ne vindeam produsele în târgul din Bistriţa, târg ce dura o săptămână, unde se cumpărau şi se vindeau de toate. Eu duceam la târg cam tot ce se putea duce. Produse rezultate după truda oilor şi munca pământului, fuior, lână, brânză carne şi altele. De acolo ne cumpăram tot ce ne lipsea din casă orice nevoi aveam pentru gospodărie şi familie. Aşa procedam de ani de zile. Ne-am hotărât noi, că de vor începe ploile, mai bine-ar fi să mai aşteptăm până la prima zăpadă, când cei şaizeci şi doi de km îi puteam face într-o singură zi cu sania, faţă de căruţă când ne lua două zile numai un drum. Nu mi-am terminat vorba şi au început deja ploile de toamnă, şi aici lângă munte nu de puţine ori ploaia se transformă în zăpadă. Pentru lucruri mai puţin deosebite aveam târgul săptămânal din Rodna. Tot mocoşind noi la prepararea, porţionarea şi ambalarea produselor ce urma să le vindem, ne sfătuiam şi ce urma să cumpărăm, dacă mărim turmele, dacă vom construi ceva la anul, deci puneam la cale nu numai vânzările ci şi o eventuală mişcare în capitalul nostru, în averea noastră. Ghiţă, prietenul meu, îmi zice: “Ştii ce m-am gândit eu, să nu mă duc anul acesta la Târgul de la Bistriţa”. “Gândeşti ca un copil. Păi tu ştii că numai câţi hoţi se adună acolo, dacă tabără pe tine te nenorocesc şi în avut şi poate şi viaţa.

Apoi asta-i destrăbălarea noastră anuală, săptămâna în care ne făceam de cap. Eu cu cine oi închina un pahar de vin? Cu străinii, care abia aşteaptă să bei ca să te lase în curul gol. Nu ştiu ce gândeşti dar nu-i a bună. Nu poţi să mă faci pe mine responsabil pentru întreaga noastră avere, doar pentru că tu n-ai chef de mers la târg. Apoi nu ştiu ce să-ţi spun, dar până acum, toată lumea cu care vorbeam, îşi exprimau dorinţa de-a merge la târg. Tu eşti primul care trebuie să mergi la târg şi vii şi-mi spui că parcă nici nu te-ar interesa cu ce ne-om alege după un an de muncă. Nu-ţi pare ciudată această optică?”. “Ei nu se pun problemele chiar aşa, am vorbit cu cumnatul meu care-i bucuros să te însoţească şi să te ajute”. “Bine că ai ştiut şi le-ai făcut toate în spatele meu fără să mă întrebi măcar. Parcă m-ai băgat de slugă la tine”. Apoi am mai discutat noi de una de alta şi ne-am văzut fiecare de-ale noastre Supărarea mea era mai mult, că mi-am ratat săptămâna anuală de distracţie. Oricare treabă, orice o aveam, se putea rezolva aici, numai felul acela de distracţie, nu. În plus dacă mă însoţea cumnatul lui Ghiţă era ca şi cum ai pune un spion pe lângă mine ceea ce era deosebit de neplăcut, ca veniturile care îţi aparţin şi tu le-ai făcut, să ţi le preţuiască unul care n-are nici în clin nici în mânecă cu ele, dar are dreptul de a-şi băga nasul în bunurile tale, a-şi da cu presupusul şi evident să te inerveze. Nu am mai discutat pe tema aceasta şi eram convins că după întoarcerea de la Bistriţa să-mi văd singur de afacerile mele fără observatori şi oameni de paie. Mă voi disocia de prietenul meu Ghiţă şi-l voi lăsa să-i facă treburile cumnatul său dacă aceasta-i plăcerea şi dorinţa sa. Dacă am văzut că toate-s hotărâte nu avea nici un rost să mai amân sau să sparg bâlciul înainte de-a pleca. Eram în aşteptarea ninsorii care n-a întârziat mult şi ne-a depus covorul alb înaintea drumurilor noastre. În noaptea care a nins, la trei dimineaţa, Viorel, cumnatul lui Ghiţă, s-a prezentat gata de plecare. A venit şi Ghiţă, soţia ne-a pus merinde şi cele trebuincioase. Au venit şi ceilalţi oameni care plecau la târg, unii cu propriile lor sănii alţii de însoţitori, şi ne-am constituit într-un convoi de sănii pe zăpadă. Caii erau hrăniţi şi adăpaţi, şi drumul a început aşa cum trebuia, bine. Poate doar gândurile să-mi fi fost altele ca ale celorlalţi membrii din convoi, gânduri care, ca şi mie altădată, erau masate înspre târgul din Bistriţa, la cum vor fi preţurile, la cum vom vinde, cât am putea pierde, cât câştig am putea face, unde vom trage,cu cine? UNDE VOM TRAGE; CU CINE ? la această idee a trecut prin mine ca un fulger. Eram să intrăm în Sângiorz când m-a fulgerat această întrebare.