Am întors sania spre uimirea celorlalţi, dar spaima mare a fost a cumnatului lui Ghiţă, care probabil şi-a făcut şi el planurile unei vacanţe de o săptămână. Am biciuit aprig caii care au făcut drumul de întors în mai puţin de jumătate timpul în care ne-am dus. Aşa cum toate sunt potrivite în această viaţă, mi-am găsit nevasta în pat cu Ghiţă. Ceva în mine s-a dereglat, s-a rupt, nu eram pregătit pentru asemenea lovitură. Nu ştiu, n-am ştiut nici atunci când se derulau proaspăt evenimentele, dacă am lovit-o şi pe soţie, dar pe prietenul meu, şi după câte ţi-ai dat seama şi al soţiei, l-am luat, l-am legat şi l-am dus unde-i era locul, la târgul din Bistriţa. Eram atât de supărat în necazul meu că n-am fost capabil să-i dau o palmă deoarece simţeam că de fac acest lucru-l voi sfâşia, îl voi rupe atâta ură a coborât în mine, după faptele sale.. Poate că s-a zvârcolit şi el, normal că vroia să se dezlege, nu m-am uitat în spatele sănii numai la Bistriţă unde puţin mi-a mai cedat supărarea. În spatele sănii, legată cu o frânghie era o mână de om, mâna lui Ghiţă care probabil că în mişcările făcute ca să se dezlege, o fi căzut din sanie, eu cum urlam şi băteam caii nu eram atent la ce se petrecea în sanie. Îmi plângeam singur soarta, nu mă mai interesa a altora. Ce n-am ştiut niciodată, ce a făcut cumnatul său în spatele sănii deoarece eu nu i-am deranjat cu nimic până la Târg. Aşa mi s-a scurs viaţa mea ticăloasă, măi omule!
Cu o voce care venea parcă din altă parte, Bălăi, ajutorul lui, îi zice:
– Bucură-te că n-ai fost singurul care ţi-ai irosit viaţa în puşcărie, în locul altora… BAIA MARE
11 septembrie 2003

Cărţile lui Toma – pilda arderilor sufleteşti

Bucuria e mare şi sinceră. Pe măsura surprizei pe care, iată, neostenitul Toma G. Rocneanu o face iubitorilor cărţii, familiei, prietenilor, colegilor şi elevilor săi. Timpul presează nerăbdător. Rotativa porneşte. Şi ”cuvântul înainte” nu-i gata. Trebuie scris dintr-o străfulgerare. Fără să ştii prea multe despre carte. E riscant – ar zice unii. Ba nu. Scrii despre autor, care ştie şi spune, care simte şi povesteşte, care trăieşte la temperatura înaltă a sentimentelor. Autor cu care ai tăifăsuit la o cafea, ai “risipit” ceasuri bune la un pahar de vorbă şi ai realizat emisiuni la radio şi televiziune. Despre cărţile căruia ai mai scris, găzduindu-i articolele în unele publicaţii. Autor care, iată-l, ne mai dăruieşte o carte. A noua. Ce să zici despre Toma? Că e de invidiat neastâmpărul său. Şi de urmat. Că e impresionantă puterea şi consecvenţa sa. Şi răbdarea. Şi credinţa. Cred că n-ar fi blestem mai mare pe lume pentru Toma decât acela să nu ştie sau, Doamne fereşte, să nu poată scrie! Poate că întâlnirile cu prietenii şi şedinţele de cenaclu nu i-ar compensa “neputinţa” şi durerea din aceasta născută. Un alt blestem – şi ăsta cred că l-ar fi doborât – este acela de a nu se fi născut cu o inimă atât de mare şi bună. Că Toma e omenos cu asupra de măsură. Aproape nefiresc în neobuimăceala tranziţiei pe care o răbdăm cu speranţă muribundă.
Toma scrie pentru că trăieşte intens. El arde continuu. Din trăirile lui se nasc cărţile. Iubirea-i patimă, fericirea e dureroasă. Şi Toma ştie asta. Dar trebuie s-o spună, să se “elibereze”. Se mărturiseşte, scriind. Un prieten comun – căruia i-am spus “mă grăbesc, pregătesc ceva pentru Toma” – se-ntreba, întrebându-mă: câte cărţi mai scrie? Ei bine, răspunsul e unul: atâtea câte să încapă în ele iubirea lui Toma, omenia lui şi toate sentimentele frumoase pe care le trăieşte la superlativ!
Că ăsta-i Toma. Nu trebuie decât să-l înţelegi. Atenţie, însă, unitatea de măsură! Toma ştie bine, şi ne-nvaţă, că o carte nu e carte decât în măsura în care se naşte din nevoile arderilor lăuntrice, ale sufletului!

Octavian Butuza

Scrisul nu este un hobby. Este un corolar al activităţii intelectuale a individului, a vieţii şi cunoştinţelor sale prin această modalitate el îşi expune şi se expune cititorilor cu dorinţa nerostită de-a şti citite paginile scrise. Indiferent cât de folositori ne sunt nouă cititorilor, fiecărui individ în parte, prin ceea ce fac ei, prin ceea ce scriu, atestă lumea în care au trăit, cu obiceiurile şi frământările sale, cu frumuseţile ei sau cu răutăţile ei. O fac mai bine sau mai rău, mai crud sau mai stilat, dar toţi sunt martori ai timpului lor, al timpului petrecut pe acest pământ de dânşii.
Scrisul propus de mine nu a îmbrăcat forma stilistică, metaforică sau absconsă, sofisticată şi aceasta nu din cauză că s-ar fi terminat figurile de stil din limba română, ci datorită faptului că forma crudă, neprelucrată, realistă prezentată oamenilor, cărora mă adresez, am considerat-o mai importantă, deoarece aceste persoane nu îşi pot permite să-şi piardă vremea cu nimic. Timpul lor şi-l folosesc aproape integral pentru aşi câştiga pâinea. O scriere stilată nu i-ar fi reprezentat, nu şi-ar fi pierdut nici ei timpul cu ea şi atunci strădania, mea nu şi-ar fi avut rostul. Pentru ei problemele filosofice le rezolva dascălul satului, preotul satului sau… nevoia.