Spun aceasta deoarece noi încă mai suntem aici iar alţii au dispărut de pe pământ, din istorie, din…
După formarea Ţărilor, n-a durat mult, că au pornit turcii războaiele lor de cotropire. În tacticile de luptă folosite de comandanţii şi domnii noştri în acele bătălii, foloseau cele mai noi şi variate strategii. Astfel Vlad Ţepeş, domnitor muntean (1456-1462), nepotul lui Mircea cel Bătrân, foloseşte tactici care vor deveni moderne pentru Vestul Europei peste… 3-400 de ani. Aceste noutăţi, nu sunt cunoscute în alte părţi ale lumii, datorită faptului că Europa era “preocupată” de luptele seniorale, care evident erau povestite şi redate cu lux de amănunte la toate Curţile Europei. Pe cine să intereseze lupta pentru fiinţa naţională a românilor? Cu toate acestea, oamenii de cultură şi de mare influenţă din acele timpuri, îi admonestează pe „mai marii” Europei. În acest sens, cu toate că nimic nu se va schimba, în afara faptului că acele documente vor deveni recunoaşteri oficiale ale vitejiei şi jertfelor acestui neam, pentru existenţa lor şi a altora care beneficiau de liniştea ce le era asigurată de “zidul românesc” în faţa păgânilor, a cotropitorilor. Un oarecare francez Ferdinant scria: ”Ne preocupă luptele sterile din Anglia şi Franţa în secolele XIV-XVI. Ceea ce este cu adevărat important în istoria europenilor este rezistenţa grecilor, sârbilor, ungurilor, valahilor, moldovenilor, a ruşilor, în cele din urmă, faţă de turci din secolul XIII-lea până în secolul XVI. Graţie sacrificării “balcanicilor” şi a slavilor din răsărit, civilizaţia occidentală a putut să continue în Europa Occidentală şi de acest lucru nu-şi dau seama suficient de bine germani, italienii şi francezii. ”Despre aceleaşi lucruri, şi aceeaşi formă de sacrificare a acestor popoare se pronunţă şi istoricul Kamal-Paşa-Jude, care uimit şi el de aceste fapte, considera că-i de neimaginat: “cum un popor îşi distruge propriile bunuri şi ale ţării, numai de dragul libertăţii”. Având atâtea de îndurat, nu numai de la duşmani ci şi de la prieteni, poporului român i s-a dezvoltat un deosebit de înalt simţ al dreptăţii şi libertăţii, fără de care, în a sa concepţie, viaţa n-ar avea sens. Cu dârzenie şi seninătate îşi oferă viaţa sa patriei, ca o ofrandă pe altarul ţări dezrobite. În asemenea “condiţii de trai şi muncă”, viaţa şi evenimentele-i solicitau continuu şi intens pe locuitori acestor meleaguri, care nu aveau o viaţa prea lungă (parcă acum este?). Nici din greşeală noi n-am avut şi poate n-om avea longevitatea cu care se laudă alte popoare. Vieţile noastre se “învârt” în jurul vârstei de 50 de ani, de cumva “n-ai dat in primire” mai devreme. Acest mod de trăire “rapid” n-a dat şanse poporului nostru de a-şi permite o viaţă de lux, sau de-a face lucruri inutile ori de-a le repeta, sau să-şi facă planificări de construcţia unor palate în… 300 de ani. Aici, azi, puteai să ai 300 de biserici, pe care mâine duşmanii ţi le puteau face scrum. Un an-doi se mai întâmpla (acesta este termenul) să n-ai războaie şi-ţi mai cârpeai din lipsuri. Cum perioadele de destindere i-a cam ocolit pe străbunii noştri, în intervalele acestea scurte, trebuia să-ţi refaci cât se putea, avutul. În acest context tot ce făcea românul trebuia bine gândit, deoarece s-ar fi putut, ca a doua oară, sau o altă revenire la acea lucrare, să nu mai fie posibilă niciodată

Această cerinţă mai presupunea şi a se înscrie într-un context de apărare perpetuă, de veghe permanentă, timp în care, tot el, prim munca lui, urma să-i dea valoarea socială bunului, utilitate, valoare estetică, dacă mai avea timp.
– Dar sufocantă viaţă au mai avut bunii noştri, ”respiră” profund Dan, interlocutorul lui Anton din Bihor. Ce să mai spunem de ”somnul de după amiază”?
– Se pare că numai morţii şi-l permiteau. De fapt chiar dacă nu munceau efectiv, erau obligaţi prin forţa împrejurărilor să gândească la modul de execuţie a uneltelor, care-i ajutau aproape în toate muncile, atât la cele paşnice cât şi în război, lucru recunoscut că românii şi-au creat majoritatea sculelor cu dublă întrebuinţare. Dintre acestea se poate aminti baltagul, care pe timp de pace-l găseai la oblâncul şeii sau tarniţei (şea confecţionată din lemn), la belciugul căruţei, sau în lupta cu fiarele şi duşmanii. Este vorba de un topor mai suplu care are o coada mai lungă având o greutate mai redusă faţă de toporul obişnuit. Acest baltag este nelipsit în orice acţiune a locuitorilor de la munte. Scriitorul M. Sadoveanu a scris un roman căruia i-a dat numele acestei unelte.
Între preocupările românilor din toate timpurile, era şi “îmbrăcatul în casă”. Confecţiile şi elementele de îmbrăcăminte pe care le foloseau şi ele erau gândite cu dublă întrebuinţare. Adică să asigure pe timp de pace protecţia corpului la frig şi intemperii, iar pe timp de război să protejeze luptătorul de lovituri fatale. Aşa au devenit hainele de piele, să fie purtate cu lâna întoarsă. Este vorba atât de căciuli cât şi de sumane, care s-au transformat în “gube”. Au luat o asemenea înfăţişare datorită faptului că sabia sau toporul nu taie “pe lână” numai în cazul în care lovitura-i perpendiculară, ceea ce se nimereşte mai greu în timpul luptelor. Aceste haine cu lâna întoarsă anihilează şi loviturile date pe la spate exceptând cele împunse. La lovituri de sus în jos ale săbiei luptătorul era protejat. Aşadar, hainele, în afara faptului că-i proteja de frig, de ploaie şi vânt, confecţionarea lor după asemenea cerinţe, le proteja şi viaţa la eventualele agresiuni. Opincile, încălţăminte prin excelenţă de protecţie la geruri şi căldură, este o altă piesă gândită “cu profil universal”. Creează purtătorului o senzaţie de uşurătate în deplasări, pe orice teren dar mai ales pe cărările umede de munte, unde picioru-ţi este protejat împotriva intemperiilor, dar mai ales împotriva luxaţiilor, care în orice vreme nu sunt dorite de nimeni.(iniţial opincile se făceau din piele).
Casa, locul cel mai intim al omului, fără de care n-ar putea exista ambientul familial, acoperită cu stuf sau şindrilă, cu preponderenţă în secolul XV, dar şi mai apropiat în timp, erau privite ca nişte construcţii de serie şi majoritatea, în vremurile acele, ca adăposturi provizorii. Casele nu de puţine ori erau incendiate chiar de proprietari, dacă acest lucru era necesar.

Un asemenea spectacol i-a fost oferit de Ştefan Cel Mare şi Sfânt la Baia, regelui Matei Corvin, care a venit să cotropească Moldova. După acel “spectacol”care a dus şi la rănirea regelui, Matei Corvin a renunţat pentru totdeauna la cucerirea Moldovei. Casele românilor, mai ales a celor de la munte, datorită vremurilor, se construiau “în rate”. Când omul avea puţin timp, îşi făcea un drum în pădure pentru a-şi tăia unu, doi copaci, pe care-i depozita pe marginea drumului pentru a se usca. Sub ei se punea o bucată de lemn sau pietre să nu fie în contact cu pământul. În limita fondului de timp şi a uscării lor, urmau a fi cioplite pe două sau patru feţe. După cioplire, grinzile se protejau punându-se sub un acoperiş stivuit. Operaţia se relua până când omul avea suficiente lemne pentru a începe construcţia casei. Tăiatul lemnelor, transportarea lor pe marginea drumului, cioplirea, protejarea, era o activitate permanentă a fiecărui gospodar de la munte. Construcţia propriu zisă a casei, se făcea pe un “platz” de către mai mulţi săteni. Odată încheiată casa se demonta şi se transporta pe locul unde urma să fie amplasată definitiv pe un zid de piatră. Cu timpul această activitate a început să fie specializată. Au început a se construi nu numai case în “chetori şi mucuri” tehnologie preluată de la daci, ci şi în “bandori”, tehnologie care se pare că au preluat-o de la “musafiri”. Mult mai economică şi care permitea folosirea oricărui capăt de lemn, operaţie salutară mai ales după un “pârjol”. Un alt mare avantaj al acestei metode de construcţie “în bandori” este că se poate construi casa “sub acoperiş”. O prelungire a acestor lucruri, se mai poate vedea şi astăzi în satele de munte unde uscarea şi cioplirea lemnelor pe marginile drumurilor se mai practică. Nimeni nu contestă că aceste lemne înşirate pe marginile drumurilor nu ar proteja un gard, un drum accidentat, dar cauza reală a depozitării acestor lemne pe lângă drumuri, asta a fost. În vremurile de restrişte, când pământul ne era cotropit, utilizarea lemnului în războaie a căpătat forme şi întrebuinţări multiple. Dar nu am reuşit să te plictisesc ? Îl chestionă Anton pe Dan.
– Sincer să fiu mă delectează istoria. De fapt cui nu-i place să-şi cunoască înaintaşii, faptele lor, viaţa lor, dar mă tot gândesc, de unde le i-ai tu pe astea?
– Îţi mai aduci aminte că, noi am învăţat pe vremea când în ţară se aflau ruşii şi mai şti poate că dânşii nouă, poporului român, în istoriile scrise şi comandate de ei, ne-au oferit o importanţă insignifiantă. Eu nu m-am mulţumit cu “bunăvoinţa” lor şi am început să “discut cu Iorga, cu Xenopol” şi alţii cărora nu le era ruşine că erau români. Ei mi-au “livrat” aceste materiale.
– M-ai edificat. Continuă. Îmi place. Deocamdată cum s-ar spune adun date şi apoi vom căuta şi eventuale chichiţe.
– Să revenim şi la formele lemnelor pe care moşii noştri le foloseau bunăoară ca: soldaţi, berbeci, palisade, arcuri, săgeţi, poduri, şei (tarniţe) fluiere cu care-şi cântau aleanul dar şi dădeau diferite comenzi. Apoi despre animalul cel mai preţuit al omului, calul.