Trebuia să se trezească pe la patru dimineaţa pentru a avea suficient timp de pregătire înainte de-a întra în şut, dar parcă astăzi îl frigea aşternutul. Nu mai putea dormi. După trecerea a trei ceasuri dincolo de cumpăna nopţii, s-a ridicat din pat. Ardea tot de nerăbdare. Poate această zi ar fi putut-o compara oarecum, cu prima lui zi de şcoală. Atâtea emoţii, întrebări fără răspunsuri şi incertitudini avea şi acuma. Când s-a dat “ordonanţa” erau colective de mineri constituite cu afinităţi şi legături inclusiv familiale. Erau o forţă pe care „lumea” s-a “obişnuit s-o respecte” şi ministerul de interne. Acum cine or mai fi…mineri. Pe cine va mai cunoaşte el? Câţi or mai fi dintre foşti lui mineri şi ajutori de mineri? Poteca ce marca “poalele” Margăului, poteca de sub deal, pe care au mai circulat şi altădată mineri până prin anii ’60, acum era “ruptă” în mai multe locuri de capetele drumurilor care “permiteau” accesul maşinilor de marcă spre vilele din “cartierul” seringa sau alte construcţii care mai de care mai impozante care-ţi aduceau aminte încă odată cât de neînsemnat eşti tu cel care baţi în noapte, pe jos drumurile, făcute special pentru maşinile LOR. Deoarece ar fi absurd ca între toţi aceşti avuţi, să nu se afle şi unii mai ”descurcăreţi” ca alţii, care pur şi simplu şi-au “tras” vechea potecă în propriile lor curţi. Şi-ar mai fi putut imagina cineva că după patruzeci de ani, din nou se vor vedea luminiţele lămpilor minereşti. Din nou îşi vor “purta” minerii cizmele pe această potecă? De această dată luminile lămpilor erau mai puternice. Erau electrice, iar lămpile de carbid şi de siguranţă erau ca şi inexistente. Mergând singur, de, era mai devreme, era aproape imposibil să nu dea faţă cu una dintre ultimele făcături a noii sărăcii: câinii maidanezi. Se pare că şi câini îşi apreciază adversarul întrucât văzând că Ion îi aşteaptă, ei n-au mai plecat la ceea ce s-ar fi dorit: un atac. Fiecare şi-a văzut de-ale sale. Ajungând la mină şi-a adus aminte că poarta “lui”, poarta de Est a Săsarului, era sudată. S-a urcat pe deal pentru a ajunge în drumul de unde putea coborî la cealaltă poartă. Era deja transpirat. Respiraţia-i şuiera. A obosit de cât era de slab, cu toate că n-a făcut mai mult decât drumul de acasă la mină. În faţa porţi erau aproape toţi foştii disponibilizaţi. Parcă s-au adunat la Clubul Minerilor, clădire care era foarte animată în alte vremuri. Toţi minerii prezenţi la poartă parcă semănau între ei. Ion nu pricepea în ce consta această asemănare. Apoi a tresărit ca-ntr-o trezire. Da, toţi erau foarte slabi, sleiţi. Parcă se scurgea viaţa din ei. Cine ştie câte drame or fi trăit fiecare. Cine ar mai merge să lucreze în mină, după ce ştie ce înseamnă asta? Şi ei ştiau. Toţi ştiau şi mai ştiau că numai făcând munca aceasta mai pot supravieţui şi numai prin aceasta pot ajunge şi ei, în rândul a ceea ce numim atât de obişnuit: oameni. Era unica lor şansă şi cu toţii şi-o doreau cu ardoare cu toate că mulţi ştiau că nu vor mai fi niciodată capabili să facă ce au făcut altcândva. Într-un târziu a apărut un tip la poartă şi a început să dea citire unei liste pe care erau trecute câteva nume. Nici măcar n-au fost lăsaţi în curtea minei. Îi strigau de dincolo de poartă. Printre cei care şi-au auzit numele strigat era şi Ion. Numai lor li s-a permis trecerea prin poartă. Pe Ion îl îngrozea gândul că putea să fie şi el printre “ne strigaţi”.

Timid şi deznădăjduit a pătruns în atât de familiara incintă a minei. Se simţea ca şi cum şi-ar fi văzut casa părintească după mulţi ani. Îl revitaliza. Era jenat şi se simţea stigmatizat de privirile mute ale ortacilor “nepoftiţi” la lucru. Cu sufletul strâns şi c-o teamă de neexplicat se uita la grupul disperaţilor de dincolo de poartă. A mulţumit Celui de Sus că n-a uitat de faptul că-l aşteptau acasă copiii flămânzi. De acum şi ei vor avea îndestulare. Grupul de la poartă, ca prim gest de resemnare, au stins lămpile, apoi docili şi tăcuţi s-au dus spre casele lor, în care nu-i aştepta nimic atractiv, nimic liniştitor. Şi de această dată “li se propune” încă o vacanţă.
În timp, în diferite momente ale istoriei, breasla aceasta a minerilor, nu odată au dat ajutoare incomensurabile când Ţara o cerea. Au aceşti oameni au un adevărat cult al liniştii în ţară. Datorită faptului că ei de acolo…de unde muncesc, nu-şi pot ajuta familiile în vremuri de restrişte. De aceea sunt capabili de ori ce sacrificii pentru aş proteja familia şi a o şti în siguranţă. Nu de puţine ori au luptat pe două fronturi pentru acest deziderat. Pe un front stăteau cu puşca în mână, iar din subterane scoteau minereurile sau cărbunele de care Ţara avea atâta nevoie. În aceste zile în care sunt umiliţi, marginalizaţi, desconsideraţi, nu sunt puţini aceea care-şi aduc aminte de o vizită de lucru a lui Gheorghiu Dej în Valea Jiului, când regimul era popular şi evident că şi minerii aşteptau o salarizare mai bună şi alte facilităţi prin care să li se demonstreze că-i un guvern al poporului. Gheorghiu Dej cunoştea aceste pretenţii, reale de altfel. Cum s-a simţit omul acela când a rostit asemenea vorbe: “Stimaţi tovarăşi mineri, ştim cât de grea vă este munca în subteran (şi el era electrician la acea vreme), ştim câte greutăţi aveţi cu locuinţele, cu câte necazuri trebuie să vă luptaţi şi cu toate acestea, n-am venit să vă aduc nimic, ba mai mult cunoscându-vă ataşamentul vostru faţă de minunatul nostru popor, faţă de ţară, am venit să vă rog să măriţi producţia de cărbune cu toate că eu nu vă pot mări salariile încă în acest an. Dacă voi o să daţi mai mult cărbune, termocentralele vor produce mai mult curent. Dacă vom avea energie electrică vom înfăptui electrificarea. Dacă vom putea realiza electrificarea ţării, vom putea dezvolta industria. V-am spus toate aceste lucruri pentru a vedea cât de importanţi sunteţi voi şi munca ce-o faceţi pentru ţara noastră. M-am adresat vouă deoarece ştiu că aveţi o înaltă conştiinţă şi întotdeauna când ne-a fost mai greu, aţi pus umărul să scoateţi ţara din necaz. Şi acum ţara-i la greu. Şi acum am venit să vă solicit ajutorul vostru, nepreţuitul vostru ajutor. Vom putea să vă dăm în schimb, până vă vom putea remunera după importanţa muncii voastre, scutirea de chirie (24 lei pe lună, cam un litru de spirt sau mai precis 12 kg de făina de grâu), curentul o să-l aveţi gratuit (o locuinţă avea maximul patru becuri, plătit pauşal = 20 lei, aparate de radio în localităţile minere de regulă nu existau, numai staţii de radioficare. În nici-o gospodărie nu existau alte unelte electrocasnice. Această sumă era echivalentul a 11,7 pachete de ţigări Mărăşeşti sau aproximativ 6 halbe de bere), şi cărbunele pentru încălzire (35 de bani pe kilogram şi aveai dreptul la patru tone pe an-cartela U-2, echivalentul unui salar sau a unei mobile de bucătărie vopsite (nu erau alte modele). Acum aşteptăm cuvântul vostru “Şi cuvântul lor a fost: DA. Oamenii aceştia au înţeles şi înţeleg orice fel de greutăţi, dar nu suportă minciuna cu care încearcă să-şi justifice actualii conducători lipsa de profesionalism şi de orientare a ţări în general. Breasla lor de ce trebuie sacrificată fără milă ? Când îşi văd cum li-se se sfârşesc de foame pruncii, e normal că le vine: “să dea cu cuţitu-n chiatră”.

Dar azi aveau şi ei o mica bucurie. Cinsprezece ortaci au primit de lucru. Copiii din cinsprezece familii vor avea iar ce să mănânce. Îi va ajuta Bunul Dumnezeu şi le va veni rândul şi altora. Este un început ce se va continua. Înainte de-a intra în mină trebuiau să facă, zece zile de instructaj la suprafaţă. Lor nu le-a rămas timp numai pentru două. Erau slabi ca nişte jigodii. Se gândeau că poate le vor prelungi instructajul. Credeau…Cu toate acestea şefii nu i-au pus direct la locurile de muncă, deoarece erau siguri că nu erau capabili de muncă performantă, încă. Au mai îndreptat şi burat liniile, au mai schimbat una, două armături, au mai curăţat vasarâşul (canalul de scurgere)…dar era nevoie de producţie. Încă mai “trăiau de pe o zi pe alta” până vor lua primul salar, aşa că nici antrenamentul şi nici forţele lor de altădată încă nu le-au revenit. Erau încă umbrele minerilor de altădată. Cu toate acestea au fost deja repartizaţi la locurile de muncă. Cam atât a fost cu regia. Cu această ocazie au primit şi foile de acord şi se aştepta de la ei tone de minereu excavat, metri de înaintare, armături şi cam tot ce cuprindea munca minerului din subteran. La locul de muncă unde a fost repartizat Ion, foştii lui stăpâni, nu s-au omorât să evacueze ultimele 5-6 atacuri. Nici instalaţiile, nici armăturile, nici alte lucruri nu erau aşa cum ar fi trebuit să fie după un gospodar. Materialul puşcat, de foştii stăpâni, erau “cubicii” lui pe care trebuia acum să-i evacueze. Armăturile ce le vor monta le vor aduce bani, cu forţa fizică…iar şi-a adus aminte de ea, nu era prea în regulă. Ca să pună “în lucru” frontul i-au luat vreo şase zile. Ajungea acasă de la schimb, rupt, se punea în pat şi dimineaţa-l sculau copiii: “Tati, tati scoală că se face ziuă”. Se ridica cu greu. Îşi înfăşura un prosop în jurul mijlocului, fără de care, nici nu s-ar putea îndrepta. Şalele-i erau frânte. Masa caldă pe care-o primeau la intrarea în schimb, n-o prea putea înghiţi ştiindu-şi copiii lui nemâncaţi în ziua aceea. Nu de puţine ori o ruga pe Saveta, bucătăreasa, s-o ducă ea la copii, măcar atât să îmbuce şi ei. Fantomele lui de copii pe care nimeni nu ştia ce-i mai ţine pe picioare, stăteau acasă, îl aşteptau şi să râzi nu alta, se străduiau să-l îmbărbăteze până-i dădeau lacrimile în ochi. Se uita la copii, nici mai buni nici mai frumoşi ca alţii, dar înţelegerea lor pentru el era puterea care-l trezea şi-l trimitea la lucru chiar şi atunci când uneori doi dintre ei trebuiau să-l ridice să-l înfăşoare, ba chiar să-l conducă o bucată de drum în întunericul dimineţii, până când erau siguri că de acolo o să poată să ajungă şi singur la vanglu (vagonet cu care intră minerii în mină).