Nu era rău dacă protestatarii erau ei înşişi mai bine organizaţi, deoarece în acel moment, în ţara noastră era “primul exerciţiu democratic” şi ei n-au putut conduce şi controla această acţiune ce ei şi-au propus-o şi era bine susţinută de populaţie, în faza de început.
Împotriva lor, a acestor adunături, a solicitat Iliescu, să se mobilizeze toţi muncitorii, minerii, deoarece lucrurile tindeau să ia o turnură proastă, incontrolabilă. Martori oculari povestesc, că acele cohorte de mineri care s-au pornit din Valea Jiului, au fost stopate la Băneasa, unde “nişte tovarăşi” care se aflau deja acolo, s-au îmbrăcat în ţoalele de lucru ale minerilor. Un alt martor spune că un alt detaşament executa aceiaşi comandă şi în Portul Olteniţa. Aici în afară de persoanele amintite, domnul General Voinea, ca martor în “procesul mineriadelor” confirmă acest lucru în 30 iunie 2000. După împrăştierea, arestarea, plătirea unor poliţe (Pe Coposu l-a “furat”Petre Roman cu un TAB pentru a nu fi linşat) la deputatul Raţiu i-au făcut debandadă furându-i până şi papioanele, câţiva şefi de ziare s-au trezit cu capetele bine ciomăgite. Erau adrese care evident nu le deţineau vagonetarii şi minerii din Vale. La Institutul de Geologie au distrus Muzeul mineralogic (acest lucru a fost gafa celor care au organizat mineriadele. Pentru mineri florile de mină sunt mai presus de medaliile noastre). Apoi i-au pus pe mineri de au spălat Piaţa şi au plantat flori. Au mai fost încercări de “recucerire” a Pieţii, de către diferiţi oameni, împinşi de unii s-au de alţii, dar nu s-a mai putut realiza, ceea ce câteva luni de zile s-a numit „Zona liberă de comunism”.
La aşa ceva au participat minerii din Vale. De fapt prima mineriadă a fost pe 12 ianuarie’90 când Iliescu a simţit că ţărănişti i-ar putea “fura felia”. Atunci a făcut prima oară apel la mineri. Ţărănişti dacă au văzut aceste “manevre minereşti”, au ştiut sigur că atâta timp cât sunt mineri în ţară, Iliescu va avea o armată a lui, loială lui, în afară de armata regulată care a mai şovăit, a mai greşit. Atunci li s-a hotărât soarta celor aproape 250000 de mineri. „Vor fi desfiinţaţi”. Şi cum au luat puterea în ’96, noul guvern, s-au pus pe treabă. S-au apucat să desfiinţeze mineritul. Constanţi fiind, pragmatici erau, au reuşit… La mulţi nu le pasă de ei, de mineri, fiindcă: ”s-au legat la cap fără să-i doară”. Chestiunea mineriadelor nu s-a încheiat cu atât. ”Capul” lor, capul care-i mâna şi-i aduna la ordin, era un tehnician miner, unul Cosma Miron, dar s-a dovedit că el era păcurarul, baciul era altul. La prima mineriadă Cosma îl soma pe generalul Chiţac, care avea specialitatea chimie, pe atunci ministru de interne că: ”de nu-i capabil să facă ordine în ţară să-şi dea demisia şi atunci vor face minerii ordine” Chiţac a promis lui Cosma că aşa va face. Intr-o sfidare greu de crezut, Cosma a fost şi la Palatul Parlamentului (de atunci, astăzi proprietatea Partiahiei României), s-a aşezat pe locul premierului, apoi pe cel pe care stătea Ceauşescu şi în general dădea impresia că ”ţara-i la picioarele lui”. S-a “retras cu greu”din Bucureşti.
Următoarea mineriadă s-a desfăşurat în urma atacurilor concentrate a unor bande care în “disputele directe” cu poliţia i-au pus pe fugă pe poliţişti. Apoi le-au incendiat autobuzele şi în final au dat foc Ministerului de Interne. Mare ruşine. Indivizii au furat arme şi multe altele, care se vor descoperi mai târziu.

Şi când te gândeşti că totul a început de la o demonstraţie paşnică. Acesta a fost “momentul 13-15 iunie”. S-au solicitat din nou ortacii din Vale, care de această dată au făcut şi “ordine şi dezastre”. Mineriadele IV şi V au avut drept cauze refuzul primului ministru de-a se prezenta la ordinile lui Cosma în Valea Jiului. (cererile n-au fost formulate aşa, dar asta, s-a confirmat) Era vorba de nişte negocieri care nu conveneau liderilor sindicali. Cred că în acele momente Miron Cozma şi-a dat seama de puterea minerilor constituiţi în luptători. De fapt îşi dorea deja o funcţie în stat (poate că cineva să i-o fi promis-o deja). Considerând probabil că a aşteptat destul, a pornit din nou cu minerii spre Bucureşti. Băsescu (ministrul transporturilor de atunci) a blocat toate trenurile care treceau dinspre şi înspre Bucureşti, prin Petroşani. In Valea Jiului s-au făcut trei baraje să-i oprească pe mineri. Pe scurt trupele de poliţie conduse de gen. Lupu au luat bătaie şi Cozma se îndrepta victorios spre Bucureşti. Primul ministru de atunci, Radu Vasile, a acceptat să se întâlnească la negocieri cu “comandantul” Cozma. Întrevederea a avut loc la Mănăstirea Cozia. S-a căzut la pace şi minerii s-au întors la Petroşani. Ultima escapadă, ultima mineriadă, a avut motivul, că fostul premier de atunci, Radu Vasile, nu s-a ţinut de promisiune şi nici actualul nu se grăbeşte să le satisfacă pretenţiile. De această dată guvernul, a mobilizat şi armata alături de forţele poliţieneşti şi de abia au putut opri minerii la podul de peste Olt. De această dată au fost două bătălii adevărate, cu arme de foc nu numai cu cozi de tîrnăcop, în care de fiecare dată au încasat-o poliţiştii de la mineri. Au fost folosite tactici de luptă militare, învăluiri şi chiar luări de prizioneri. A fost război în adevăratul sens al cuvântului. La podul de la Stoineşti, forţele de ordine şi o unitate militară, conduse de Dudu Ionescu, noul ministru, (până atunci la “interne”era Dejeu) a pus capăt mineriadelor şi aurei lui Cosma care a primit 18 ani de puşcărie.
Am uitat să vă spun, că între timp Cosma a ”devenit” inginer şi spaima Văii şi a oricărui stadion pe care “jucau fotbal” petroşănenii. Unde mergeau fotbaliştii de la Jiul să joace,era “musai” de câştigat meciul altfel Cosma se enerva şi cu “un grup de băieţi” ciomăgea pe cine le ieşea în cale. O menţiune importantă este că minerii din celelalte bazine n-au participat la mişcările numite mineriade. La ultima şi mai puţini la penultima, au mai colaborat şi minerii din Oltenia, dar puţini numericeşte. Liderii din celelalte bazine miniere n-au putut opri elanul lui Cosma. De aceea e bine de ştiut că, de distrus au distrus tot mineritul fără discriminare şi fără alte motive plauzibile. Lor le erau suficiente mineriadele şi au fost suficiente după cât rău şi vînzoleală au făcut. După ce aţi citit aceste lucruri aici, când ultima “intrare“ a minerilor în Bucureşti se petrecea în 14 iunie ‘95, vă puteţi imagina cum se “construia” ţara pe care n-o puteam nici măcar apăra. Muncea cine mai avea conştiinţă şi în rest se “privatiza”care cum putea. Poate greşesc dar erau înscrişi candidaţi în alegeri la funcţia de preşedinte aproape 50 de persoane care se credeau îndreptăţiţi şi competenţi pentru cea importantă demnitate în stat.

De aceea zvonurile unor viitoare lovituri de stat, făcute cu oricine şi de oricine, erau reale. Ţara în acele zile era ca frunza în vânt. A fost cea mai instabilă perioadă din’89 încoace, o perioadă de teroare prin care au trecut nu numai bucureştenii ci toată ţara. Poate cineva să zică: ”ce spui domnule ? Exagerezi”. Nu-i aşa. La prima mineriadă, se estimau circa 15 mii de mineri transportaţi cu trenurile de la Petroşani la Bucureşti. La ultima, au plecat din Petroşani circa trei mii de mineri şi în Râmnicul Vâlcea erau peste nouă mii de combatanţi. Dacă ar fi ajuns în Bucureşti, se estima că ar fi fost circa patruzeci de mii, oameni predispuşi la rele, uşor de manipulat şi folosit, chiar într-o lovitură de stat. Aşa putem spune: ”răsturnarea guvernului n-a mai avut loc”.
Erau deja partide care “îşi frecau mâinile” de bucurie la gândul sosirii acestor forţe în Bucureşti, de pe urma cărora politicienii aveau doar de câştigat. Probabil n-a fost să fie. Şi cum n-ar fi român acel care nu ştie a face haz de necaz, vă prezentăm câteva “perle” scoase cu ocazia”descălecatului minerilor”
– Mitică, ce s-a întâmplat în defileu ?
– Nimic domnule ! Un “Lup” a fugit de “cârtiţe”.
În autogara Piteşti:
– Domnule, cum pot ajunge la Bucureşti ?
– Cu autobuzele noastre, sau…cu minerii.
După evenimentele de la Costeşti ( unde poliţiştii au suferit o ruşinoasă înfrângere) Academia de poliţie face înscrieri la profilul …mineri.
La un bilanţ în poliţie: ”Vă prezint pe căpitanul Deşelatul, care a participat la perfecţionarea “dată” de mineri pe dealul Costeşti”

* * *

Ion a fost externat din spital după vreo trei săptămâni, cu un car de indicaţi şi dacă ai lectura biletul de ieşire, după câte se scria în el, nu ţi se mai permitea să trăieşti, dacă nu poţi să trăieşti în opulenţă. Avea nenumărate gânduri la care nu intuia încă nici o rezolvare şi medicii i-au umplut capul cu ”de-ale lor, iar el, nu încăpea de-ale sale”. Vecini şi prieteni-l mai vizitau, dar problemele sale i se tot amplificau. Era apatic, necomunicativ, ursuz. Printre cei care nu se lăsa ”impresionaţi” de mofturile lui şi-i dădea ajutor constant era Nelu şi o vecină, care şi ea văduvă de miner. Irina, că despre ea vorbim, căuta să îndrume copiii în treburile casei, atât de necesare, dar care nu se terminau niciodată. De fapt, spălatul hainelor şi mâncarea, ori femeile nu ne vând aceste secrete, ori bărbaţi trebuie s-o ia de la început cu aceste operaţii. În acest context, Irina a devenit o prezenţă permanentă în casa lui Ion. De fapt ea singură fiind, nici nu prea avea cine ştie ce treburi pe la casa ei. Copiii n-a reuşit să aibă, dacă Viorel, soţul ei, a fost strivit de-o coptură la trei luni de la căsătorie. Era una dintre cele mai tinere văduve de pe Valea Roşie.(ca o ciudăţenie aproape fiecare mină avea câte o „Vale Roşie).