Copiii lui Ion s-au acomodat repede cu prezenţa Irinei, cu ajutorul şi sfaturile ei şi o căutau ei pe ea dacă cumva aveau mai multă treabă şi Irina încă n-a sosit. Aşa că firesc, uneori a mai rămas şi peste noapte. Nici nu-şi mai aduc aminte exact când şi cum s-au derulat lucrurile. Toate începeau să-şi între în matcă. Pe Ion doctorii nu l-au ”reparat” chiar aşa cum au intenţionat şi la ieşirea din spital, l-au trecut în pensie de boală. Poate a fost un… noroc, poate n-a fost să fie. A auzit că pe toţi ortacii lui, care au fost reangajaţi, i-au dat afară cu explicaţia că: ”de aceea le-a dat ordonanţa 22 că nu mai au nevoie de ei. Acum şi-au dat seama că în cele 5-15 salarii care li s-au oferit, era inclus preţul anihilării calificării din minerit. Nemaiputând lucra în minerit nu mai aveau nici calificare. Şi acest lucru era valabil şi pentru ingineri, maiştri sau tehnicieni cu profesie de minerit. Ţi-au dat zece salarii…şi te-ai trezit…în faţa vieţi, numai că nu mai erai la vârsta la care ai început calificarea sau studiile de specialitate. Aşa o mârşăvie pe aceste plaiuri nu s-a mai pomenit numai la Reforma Monetară din ’52, când duceau oamenii sacii cu bani să-i schimbe la bancă şi le schimba doar 500 lei, restul se confisca (valoarea acelor bani era un salariu mai bun. Pâinea era 4 lei). Acum şi-au dat seama de adevărata faţă a celor ”aleşi” de ei pentru a le apăra interesele. Era clar că li-se dorea dispariţia totală. Cine se apucă la 30-40 de ani de o nouă profesie şi cât vei ”funcţiona” în ea. Vei reuşi, măcar să lucrezi atâta, să poţi câştiga, cât să-ţi plăteşti banii daţi la cursuri ? Vei adăuga ceva ani în cartea de muncă din noua ta profesie ? De la ce vârstă crezi că vei reîncepe lucru ? Mai ai puterea necesară abordării ei ? Care profesie este prima care urmează să fie anihilată? Nimeni nu manifestă vreo curiozitate în acest sens. Partidele de acuma criticau PCR-ul că au dat decizi prin care se anihilau oameni, personalităţi. Oare care-i diferenţa între ce au făcut comunişti şi Ordonanţele de acuma. Atunci era dictatură de aceea se proceda aşa, acum este democraţie şi se procedează…tot aşa. Doar oamenii care ne conduc s-au schimbat, în rest nimic, gândea de unul singur Ion.
Într-o bună seară, sătui de puşcături şi sex, care abundă în filmele americane, de fapt cam asta-i tot ce prezintă în filmele lor, probabil sunt făcute pentru reduşi mental şi preluate de posturile noastre de televiziune, au stins televizorul şi s-au pus la culcare. Dormeau deja, când parcă prin somn se continuau pocnetele puştilor din film. În buimăceala somnului şi prelungirea filmului, se distingeau nişte sunete mai seci. Ion ca orice convalescent nu-şi mai dorea somn, dar fiind numai de atunci aţipit, era încă buimac. Cu toate acestea şi-a dat seama că este cineva la uşă. Şi-a “tras” cizma din gips după el până la uşă, căutând din priviri cârja. „Afara” nu era prea luminată, aşa că n-a putut deosebi nimic deocamdată în uşa deschisă, ce fel de arătare-i acolo, până când a văzut-o în dreptunghiul uşii. Era o fiinţă firavă la trup, o umbră.
– Ce vrei ? se adresă Ion, arătării.
– O gură de apă, îi răspunse arătarea
– Până acuma nu ţi-a dat nimeni o gură de apă ?
– Nimeni.

– Intră ! şi umbra care era o femeie, parcă acum era şi mai mică şi mai puţină în lumină. Irina nici nu s-a dat jos din pat. Poate chiar adormise. Ion aprinde lumina şi merge să-i aducă o cană de apă, când se întoarce se uită pe lumină la individa care i-a intrat în casă. Slabă, tare slabă şi parcă îmbătrânită înainte de vreme. Femeia bea apa, îi înapoiază cana şi se aşează pe un scaun. Ion foarte contrariat urmăreşte mişcările “arătării” şi bulversat de manevrele ei o întrebă:
– Femeie, ţi-am dat apă, te-am lăsat în casă şi ai văzut că m-ai scos din aşternut de lângă nevastă ? Îţi mai trebuie ceva ?
– O bucăţică de pâine mi-i da ? Ion se duce la credenţ şi-i aduce un coltuc de pâine cu o bucăţică de slană.
– Poftim femeie mănâncă. Femeia luă pâinea, cu cuţitul meticulos tăia ”soldăţei” din slănină , cum făcea ea copiilor când erau mici şi mâncau.
Ion nu era atent la mişcările cerşetoarei. La vremurile de restrişte prin care trecea ţara, cerşetori se înmulţeau neaşteptat de mult. Aştepta ca femeia să-şi termine dumicatul, să se poată pune în pat din nou. Mişcările femei i-au adus în memorie unele amintiri uitate. Femeia mânca, mulţumea şi plângea. După un timp aşează totul pe masă, îşi trage năframa de pe ochi şi zise: Ioane nu mă cunoşti, Ioane? Ion se uită la ea, îi amintea de cineva, dar nu semăna cu nimeni dinspre partea femeiască pe care el o cunoştea. Putea să jure că n-a văzut-o niciodată.
– Ioane nu mă şti? Nu ţi-am făcut prunci frumoşi? Vocea îi părea cunoscută, dar femeia nu. Cine ştie cine-i şi disperata asta?
– Ioane-s nevastă-ta, ce-i cu tine?
– Tu eşti Mărioara mea? Nu se poate şi…dar s-a oprit la timp…pentru a nu-şi scăpa vorba din gură şi a o jigni. Doamne ce să-i spună că arată ca o sperietoare, ca un zgârciob, trecut şi uscat. Ar putea fi, femeia asta, care nici nu mai seamănă a femeie, Mărioara mea! Căută pe faţa acestei femei, ochii care l-au vrăjit cândva, frumosul ei gât şi gropiţele din faţă care acum erau…cute adânci. În ziua, când s-au hotărât să se despartă, Ion a s-a gândit, că n-ar fi corect să-şi oblige nevasta la foamea colectivă din care au început să se ”înfrupte” cu toţii. Pe atunci era convins că singură fiind, Maria va străbate mai uşor perioada aceasta foarte grea pentru familia lor şi măcar ea să nu se topească de foame şi necaz. A crezut…Şi se gândea atunci să-şi ia şi unul, doi prunci cu ea. Se pare că lumea a fost mai crudă cu ea decât cu ei, oropsind-o mai tare. Se uita la ea cum arată şi nu-şi putea aduce aminte de cât de frumoasă era această fiinţă cu numai cinci ani în urmă. Ion se ”trase” lângă credenţ de unde scoate o sticlă în care mai era ceva votcă. S-a aşezat la masă cu soţia. Acum o vedea, aşa cum era, că ea era Maria şi s-au pus la depănarea poveştilor de când nu s-au mai văzut. Maria a încercat să-şi depene întâmplările normal, firesc, dar umilinţele îndurate o zgâlţiau continuu în plâns. A fost greu, dar ce a fost cel mai greu de îndurat, au fost umilinţele, pe care a trebuit să le suporte aproape continuu.

Poate dacă ar fi fost mai arătoasă, mai tânără, sau poate mai împlinită, i-ar mai fi trebuit cuiva ca femeie, dar ori pe unde a umblat, nimeni nu si-o dorea de femeie numai de slugă, de dobitoc, de robot. Ce a cutremurat-o pe ea, femeie care a născut cinci prunci, era faptul că fetele de acum, fete foarte tinere, se prostituează şi evident “le ajută” şi bărbaţii. Probabil că o asemenea experienţă, cu o fată căruia abia i-a crescut ”pufuleţul”, e mai incitantă pentru bărbaţi, decât cu o femeie care-şi cunoaşte drepturile şi nu face ”poziţie” pentru cinzeci de mii de lei. Aşa se face, că de când s-a despărţit, Ion de Maria, ea de la o asemenea cerinţă a pieţii, a“dispărut”ca femeie. Mai era de folos societăţii acesteia de bărbaţii, doar de muncit, şters praful, frecat duşumele, spălat rufe şi nu de puţine ori ”cară-te că vine pufuleţul”.
Acum, după mai bine de cinci ani, soţii stăteau din nou în capul mesei şi “se dădeau de gură”. Dar câte nu s-au întâmplat cu ei în acest timp? Ion parcă rememorând ceva, se ridică, se duse către pat şi o scutură pe Irina;
– Scoli tu, că mi-a sosit nevasta.
– Ce? Cum?
– Ce n-auzi? Mi-a sosit muierea, mama pruncilor. Nu te supăra tu, dar trebuie să pleci acasă.
Irina s-a sculat, s-a îmbrăcat, a salutat-o pe Maria, ca nişte vechi prietene. (cu toate că nici nu se cunoşteau) Apoi a pus şi ea mâna pe sticlă, a luat ”un gât” şi a plecat. Din uşă, cu regret şi parcă mai mult pentru sine, a zis:
– Se pare că atât a fost.
– La bună vedere Irina şi mulţumesc pentru tot ce-a fost, i-a zis Ion.
– La bună vedere, completă şi Maria. Pe aceste vorbe, Maria s-a dus la baie, minune, era apă caldă. A făcut o baie şi s-a cortilit în patul din care de puţin timp a ieşit Irina. Era acasă.