Pe o banca de la“buclă”, în spatele ”Arcului solar”, sau cum l-au botezat studenţi: ”spânzurătoarea”, Anton observă că se odihnea un om bătrân. În drumul lui, în graba impusă de aceste zile, a trecut pe lângă el şi privirile i-au rămas “lipite de peisaj”. S-a jenat să se oprească brusc. Gestul nu-i era justificat pentru asemenea mişcare, cu toate acestea “aţa” îl trăgea spre acel om. Şi-a continuat parcă din inerţie drumul, apoi s-a hotărât, şi de pe Podul Unirii s-a întors. Ştia cine este omul şi ciudat, dar acest lucru l-a făcut mai agitat ca de obicei. Să fi fost gândul întâmplări ce îi alipea amintirea de el şi acea întâmplare a cărui erou a fost şi el şi acest om şi toţi care trăiau atunci în acel sat, unde s-a putut “realiza” acest lucru?
Nu-l văzuse de patruzeci de ani şi s-a hotărât “să-l fiarbă” şi el că lui Anton i-a luat ceva vreme, pentru a depăna timpul şi a şi-l readuce în memorie. Apoi, hotărâre bolnăvicioasă, parcă-şi dorea nespus de mult să mai discute, să mai asculte şi alţi oameni care au alte preocupări, care-i sunt în afara preocupărilor lui citadine sau profesionale. I-a cerut permisiunea să se aşeze lângă dânsul.
– Vai de mine , doar este loc destul i-a răspuns omul.
– Bună ziua Mihai baci, l-a salutat Anton.
– Ziua bună.
– Cum vă mai simţiţi? Cum staţi cu sănătatea?
– Cum să spun? Mai merge, cu altele nu mă pot lăuda.
– Dar de mult sunteţi în Baia Mare?
– Apoi da, cam de multişor. Să fie vreo 12 ani.
– Staţi la doamna Raţiu sau singur?
– La ea stau, dar parcă mai bine ar fi fost să stau singur.
– Dânsa ce mai face?
– Bine, numai că în ultimul timp e cam nervoasă. E adevărat că i-a murit soţul, dar de atunci a trecut ceva timp şi nu înţeleg de ce unii oameni după fiecare nereuşită a lor trebuie să fie nervoşi pe alţii.
– Mihai baci, aşa se întâmplă în realitate şi s-ar putea ca şi dumneavoastră să nu fiţi întotdeauna bine dispus.
– Tu ce-ai putea crede, dacă la plecarea ei la serviciu mă încuie în apartament. În unele seri, probabil doreşte şi ea să plece. Nu mă interesează unde, nu-s curios de ce, dar dacă nu dorm când şi-a propus ea să plece, îmi face un scandal monstru.
– De ce nu-i spuneţi să se căsătorească?
– Ginerele meu era un om cu funcţie în acest oraş, om cu multe cunoştinţe, om văzut, om între oameni. Ea are pe cineva, dar se pare că-i departe de cine era fostul ei soţ, şi-i cam ruşine. Probabil că de acolo-i provin uneori şi nervi.
– Auzi dar tu cine eşti de mă ”chestionezi” aşa?
– Nu vă mai aduceţi aminte de mine?
– Cum să-mi aduc aminte dacă nu te-am mai văzut niciodată până acuma.
– Aveţi perfectă dreptate, îi întări convingerile Anton.
– Şi atunci tu cum de mă cunoşti şi şti unele lucruri despre mine? Şti şi cum mă cheamă şi cine ştie ce mai şti.
– Vă mai aduceţi aminte de-o primăvară în care aţi tăiat în vreo trei-patru săptămâni vreo mie de oi?
– S-ar putea uita aşa ceva? Dar tu cum de şti, că au trecut de atunci patruzeci de ani? Puţini îşi mai aduc aminte, după atâta vreme, de lucruri, care poate sunt mai puţin însemnate.
Întâmplările şi eroii întâmplărilor care se vor derula, se petreceau într-un sat obişnuit de munte, ultimul sat prin care treceau turmele de oi în pastoral. După acel sat, destul de neînsemnat în restul timpului anului, drumurile turmelor se dispersau, ocupându-şi fiecare turmă, drumul sau poteca pe care vor urca spre stâna lor.

Aşa cum poate vă imaginaţi şi am precizat, satul era mic dar prin el treceau toate turmele care vor popula Munţii Rodnei de la Şarul Dornei la Dealul Ştefăniţei şi din Şuvărosul până la Borşa. Era vorba de toate animalele dintr-un areal destul de mare al Transilvaniei În perioada de primăvară, cât timp turmele urcau în pastoral, pe o durată de vreo două săptămâni, umpleau toate drumurile satului cu un şuvoi de oi care se prelingeau ca şerpii pe drumuri şi uliţe până străbăteau satul. După acest ultim efort al turmelor, ca o mare uşurare începeau să se împartă, să se răsfire fiecare turmă căutându-şi drumul lor spre stâna de care aparţineau, care de această dată însemna şi odihnă şi mult aşteptata hrană proaspătă. Timpul cât turmele treceau prin sat, zi şi noapte-ncontinuu, zgomotul satului se modifica, se amplifica, se combin într-un zgomot nedesluşit şi tumultos, frământat şi purtat de acest “şarpe” uriaş care se scurgea prin sat făcând aproape imposibilă comunicarea. Pe parcursul traversări satului aerul devenea maroniu şi aproape irespirabil din degajările făcute de sutele de mii de oi, oameni, câini şi animale de povară, care “băteau” drumurile neasfaltate a satului de munte spulberându-i praful pretutindeni. Aşa cum bine spune şi poetul Coşbuc:

“Tropot de picioare multe,fum şi abur ca-ntr-un iad,
Vuiet cum îl fac prin baltă cei ce-alunecă şi cad.”

Timpul cât dura traversarea satului de către turme, drumurile fiind pline de parcă li-s-a pus un dop, deplasările băştinaşilor erau foarte limitate punându-i în imposibilitatea de a-şi folosi căile normale de deplasare. Pentru ca propriile animale să nu sufere în această situaţie de excepţie, le pregăteau din timp hrană pentru fiecare, să o aibă la îndemână în jurul caselor, pe grădini, fiecare cum putea şi cum îi erau posibilităţile. Şi într-o zi a venit şi NECONCEPUTUL. În acel an s-a produs un fenomen pe care nimeni nu şi-ar fi putut închipui sau gândi măcar. TURMA S-A OPRIT. Cineva a oprit turma. Efectivele estimative ale acestui şarpe uriaş ce “conţinea” oi, sute de mii de oi, cine mai ştie câte, avea o lungime ce se întindea, pe zeci şi zeci de kilometri. ”Dopul” format din aceste animale blajine, din aceste oiţe cu miei după ele, se tot umfla ocupând după străzile satului, grădinile oamenilor, curţile lor, fântânile lor şi chiar grajdurile, pridvorul. Invazia de oi acoperea completamente tot ce s-a putut în sat. Puţini sunt oamenii care înţeleg ce înseamnă acest animal, oaia, pentru munteni. Cu atât mai mare era durerea lor în faţa acestui fenomen distrugător, ucigaş, care se petrecea sub ochii lor, iar ei priveau neputincioşi la acest dezastru. Proviziile aduse de oamenii din sat pentru propriile animalele, le consumau oile venite cu turma. Animalele mici, păsările, le consumau câini ciobanilor. Dar mult mai ilustrativ ne prezintă această situaţie nemuritorul Coşbuc:
“Şi-acei ce de-a pururi au glume,
Azi tremură muţi şi-ngheţaţi
În jalea cea fără de nume:
Pustii ei se simt, şi-aruncaţi
Departe la margini de lume.”

Acesta era dezastrul oierilor şi a băştinaşilor acelui sat.”Umflarea” satului cu turmele de oi, a dus la moartea a mii de oi care or fi fost bolnave, ori erau prea slabe, dar mai ales cred că se sufocau stând băgate unele în altele, flămânde şi neadăpate în nemişcare,făcând pagube incredibile turmelor, ciobanilor, care nici nu mai puteau sacrifica oile ce îşi dădeau sfârşitul, neputând ajunge la ele. Neputând să le scoată din masa oilor.

Poate că multe dintre ele nici nu le-au putut vedea că sunt pe cale de-a nu mai vieţui. Pentru câini era o adevărată plăcere să fugă pe spinările oilor după găinile sătenilor sau alte motive de hârjoneală deasupra turmei. După vreo câteva zile, timp în care turmele îşi pierdeau efectivele văzând cu ochii, masacrul luând amploare şi prin urcarea turmelor peste oile căzute şi apoi şi peste cele vi şi acestea toate, datorate acelui gest incalificabil de blocarea mersului turmelor în pastoral, bacii au fost chemaţi la Sfatul Popular. Acolo li s-a pus ”în vedere” că “iubiţii noştri fraţi din Răsărit” au interzis trecerea la păşunat a turmelor care nu şi-au plătit integral ”cotele”. Cu numai un an în urmă unchiul Greasân a “cumpărat” ultimul cal din comună cu o jumătate de litru de rachiu alb. Cu şapte ani înainte, am început sub presiune, să ne “transformăm” caii în salam. Carnea de cal fiind prea seacă, se introduce în conţinutul ”salamului” untură de porc presată care nu se lubrifia cu carnea de cal, rămânând în conţinut nişte sfere de untură. Diferenţa între cele două gusturi care nu se întrepătrundeau, făceau produsul greţos. În plus untura presată ”poleia” întregul cer al gurii, ceea ce transforma felul acela de mâncare, într-un produs dezagreabil. Cu acel salam ne-au umplut gura pentru a ne “explica” dispariţia cailor de rasă din ţară. Era rezultatul campaniei de decimare a cailor româneşti de către aceeaşi ”fraţi” şi se pare că acum se vor ocupa, mai nou şi de decimarea acestei surse a hranei de bază care-i oaia, animal aproape nelipsit din viaţa noastră, dar şi din cultura noastră. Lucrurile erau prea evidente pentru a mai comenta ceva. Bacii turmelor au fost dijmuiţi de mai mult de o mie de oi. Bineînţeles că oile luate de la baci, erau dintre cele care mai trăiau. Apoi i-au lăsat să plece eliberându-ne satul. Au dus multă jale cu ei oierii, dar multă ne-au lăsat şi nouă. Ne-au lăsat cu hrana animalelor ca după pârjol, oferindu-ne în schimb un deal de stârvuri şi nici o găină în bătătura satului. Mihai baci, măcelarul de atunci al satului, a primit turma de o mie, de oi pe care trebuia să le sacrifice. Se pare că oprirea turmei în sat, avea în vedere şi faptul că în tot raionul Năsăud, numai aici era singurul abator, cu măcelar, care era Mihai bacii. Ce să facă el cu o mie de oi? Cum să procedeze? El ar fi trebuit doar să le taie. Acum era evident că v-a trebui să le şi păzească şi să le şi hrănească, altfel o să-i moară toate oile de foame şi asta pentru că cei care le-au ”preluat” nu se “încurcau” cu asemenea “probleme”. Avea el un ”prieten” , un ţânc de vreo zece ani. Nu-şi mai aducea aminte de ce, dar era sigur că acel pui de om o să-i rezolve această problemă şi i-a rezolvat-o. Cam tot pe atunci măcelarul cu soţia lui, au înfiat o fetiţă de care aveau grijă ca de ochii din cap. De câteva ori, fetiţa s-a întâlnit cu acel băiat despre care vorbeau. Măcelarul se gândea că poate acesta să fi fost motivul că l-a ajutat atunci băiatul, în aceea situaţie limită. De aceea, sau poate din altă cauză, cert este că băiatul acela, în condiţiile de atunci, i-a făcut un foarte mare serviciu. Şi-a mobilizat fraţii şi alţi prieteni, cu toţii împreună îngrijeau turma. Şi măcelarul şi-a luat câteva ajutoare cu care au măcelărit oile în câteva săptămâni bune. În jurul abatorului, pe un teren similar cu unul de fotbal au apărut spânzurători, unde animalele sacrificate au stat tăiate mai bine de o lună. Cu toate că nu era nici o îngrăditură în jurul terenului, nu s-a furat nici o oaie. Oamenii se uitau cum se altera carnea fostelor oi în bătaia soarelui şi ce preţ enorm a avut această bătaie de joc pe spatele fiecărui sătean.
Fetiţa de atunci, de care măcelarul şi soţia sa aveau grijă ca de ochii din cap şi o îmbrăcau ca pe o păpuşă, a devenit doamna Raţiu de astăzi. Este aceeaşi femeie care acum îl închide pe bătrân în casă, ori îl ceartă dacă nu reuşeşte să doarmă când ea doreşte să plece în oraş. Bătrânul Mihai baci, după ce şi-a terminat “destăinuirile” a realizat într-adevăr că nu l-a mai văzut de atunci pe acel băieţel şi acum aşa cum a constatat, este foarte adevărat că pe acest om îl vede pentru prima dată în viaţă.
Anton se ridică şi-şi lăsă interlocutorul de azi cu gândurile smulse din trecut. Cuiva i s-au şters vreo patruzeci de ani de viaţă.