Aşa cum se ştia s-au mai făcut şi alte angajări, numai că acum, cu toate că angajaţi erau cam tot aceiaşi oameni, reangajările se făceau numai după ce se “cotiza” 2-300 de mărci. Pentru a-şi asigura venituri mai mari, noile conduceri, patronii nu mai angajau muncitori necalificaţi. Noii angajaţi erau dintre cei care au fost cei mai buni maiştri, mineri sau ingineri, dar posturile lor erau numai din partea inferioară a calificării Cu alte cuvinte, aveai calificare superioară dar ocupai posturile de muncitori necalificaţi. Cei mai tineri nu se simţeau atât de jigniţi în profesionalismul lor, era doar o traumă psihică cu toate că-şi dădeau seama că la vârsta lor mai au încă multe de învăţat, dar persoanele care au atins apogeul profesiei, înghiţeau greu această găluşcă şi se simţeau umiliţi. Nu se cunoaşte ca cineva să-şi fi primit înapoi postul din care a plecat sau care-i corespundea calificării sale.
În Munţi Cibinului era un cioban care avea turme nenumărate de oi. Omul avea şi elicopter particular.

Angaja ingineri mineri. S-a prezentat şi unul proaspăt disponibilizat la el. Patronul turmei nu i-a cerut curriculum vitae, i-a cerut doar diploma de licenţă în copie seroxată. N-a avut loc nici un interviu. I-a dat un sector cu oi să-l păzească. Omul îşi făcea treaba primită cum putea mai bine. La sfârşitul perioadei de muncă a fost plătit după cum s-au înţeles. Totul decurgea normal. Pe tânărul nostru inginer, îl rodea un gând: de ce i-a trebuit ciobanului ingineri mineri? Munca pe care o făcea o putea face oricine. După o vreme nu s-a mai putut abţine şi a pus întrebarea unui coleg. Acesta într-un moment când patronul nu era acolo l-a dus la birou. Pe pereţii cabanei în rame scumpe erau înrămate toate diplomele lor de licenţă. Interesant, i s-a părut inginerului nostru această formă de expunere ca la un avizier.
– Apropie-te de ele, vei avea ce să vezi.
– Nu prea sunt curate. De ce?
– Pentru simplu motiv că sunt scuipate.
– ??? !
– Nu te-ai lămurit. Tipul aşa îşi manifestă dispreţul faţă de noi, faţă de studiile noastre, faţă de şcoală în general, el care n-are nici-o clasă, dar are o situaţie economică de invidiat, o avere colosală, şi ne mai ”ţine” şi pe noi ce-i cu şcoală. Acesta era procedeul prin care-şi manifesta modul de-a ne umilii şi batjocurii, care-l aplica dânsul în relaţiile cu noi. Prin asta el îşi exprima dispreţul faţă de şcoală şi de noi „ăştia” şcoliţi. Prin asta „ne explica” cam ce am putut ajunge noi, la ora actuală în ţara noastră, din nişte oameni „tobă de carte” la oile analfabetului.

Mi-am dorit să pun şi aici nişte versuri, dar se pare că în viaţa de până acum, situaţia aceasta paradoxală încă nu s-a mai întâlnit. Ori poate e valabilă aceasta:
„Supărat iarăşi Doamne, supărat”

N-a trecut mult de această dată, când a sosit un ordin expres : ”Toţi cei care au fost disponibilizaţi cu ordonanţa 22 nu vor mai fi angajaţi în minerit, vor fi daţi afară, iar cei care i-au angajat, vor fi sancţionaţi” Cu acest ordin toţi foştii disponibilizaţi sunt consideraţi descalificaţi pentru minerit. De această dată lucrurile-s certe.
La aceste lucruri grave şi poate şi la altele, se gândea Nelu, cât şi deprinderea de-a nu duce lucrurile până la capăt de către “unii”. Şi câte lucruri vor trebuie readuse în vechea matcă pentru ca oamenii să simtă şi să preţuiască organizarea lor în sindicate. După vizitarea apartamentului colegului său Ion, după discuţiile cu copii lui şi realizarea stări de mizerie în care a ajuns acest om şi alţii, după consultarea cu medicii s-a conturat ca primă urgenţă stabilizarea situaţiei economice a fostului coleg şi a familiei sale. Cum nu putea rezolva singur acest deziderat, cum a ajuns la sediul sindical, Nelu a dat un telefon Savetei pentru a-i spune cum trebuie să procedeze cu hrana copiilor. Apoi şi-a convocat Comitetul pentru rezolvarea acestor probleme.

De convocarea Comitetului s-a ocupat Radu, actualul vicepreşedinte care în momentul restrângerii activităţi la unitatea unde lucra, oamenii nu l-au mai vroit şi pe post de ”sindicalist”. De nu era Nelu să-l ia lângă el, era cum spuneau minerii: ”nicări ca Vida Gheza” Şi poate că pe undeva ştiau ei ce ştiau. Setea de funcţii şi măriri era neostoită la Radu, acest “neobosit”ortac.
Oamenii s-au adunat destul de repede, ştiau că dacă nu-i necesar nu-i convoacă nimeni de dragul convocării. Nelu a trecut direct la obiect:
– Domnilor colegi, în afară de problemele cunoscute, cum vă imaginaţi au mai apărut şi altele, unele dintre ele rezolvându-se pe parcurs. Cea mai gravă-i că patronatul nici nu mai concepe respectarea legilor în ramura noastră. Domniile lor salută “căderea” fostelor legi ale mineritului, care pentru dânşii sunt toate comuniste, dar în acelaşi timp nici nu se gândesc să scoată din uz şi Normele de muncă, care şi ele-s tot comuniste. Mai mult îi obligă şi pe noii angajaţi să lucreze după ele şi aşa s-a întâmplat să avem astăzi un caz Mogoş Ion. Cunoaşteţi cu toţi că: mijloacele de protecţie, dispozitivele de protecţie sunt în obligaţia angajatorului. Ei trebuie să le cumpere şi să le pună la dispoziţia muncitorilor, ori dânşii nici nu se gândesc să ne protejeze vieţile şi sănătatea. La acest capitol dacă nu vom fi mai intransigenţi ne vor atrage şi pe noi în potlogăriile lor. De fapt ei abia aşteaptă primul nostru pas greşit pentru a ne desfiinţa. Ce-i trist că nu le putem imputa deocamdată spitalizarea lui Mogoş, rugămintea mea este ca să-i plătim noi comitetul spitalizarea…
– Păi noi avem doar două milioane din cotizaţii, interveni Radu.
– Ştiu chestia asta, dar eu nu acest lucru am dorit să-l spun. Rugămintea mea era ca acel dintre noi, care nu-i aşa de strâmtorat, să-mi aducă cele opt milioane cu care i-am putea plăti şi spitalul şi datoriile ortacului nostru. La o eventuală primă, voi avea grijă ca persoana respectivă să-şi recupereze banii. Nu vreau să tapez pe această temă la conducerea minei, deoarece nu mi-aş dori un răspuns ca “În uzina vie” a lui Sahia. Este cunoscut faptul că acum când este demarat procesul civil datorat urmărilor accidentului ecologic de deversarea ceanurilor din Iaz, ei sunt decişi ca indiferent de urmări, să nu plătească nici-un fel de despăgubiri nimănui! Cât despre sutele de milioane de Euro ceruţi de păgubiţi ei s-au pregătit cu tot felul de chichiţe avocăţeşti numai să nu dea nici-un leu. Prima a fost schimbarea denumirii unităţii.
– E lucru bine gândit, îl susţine Octavian şi dacă vom face acest lucru, mina automat va trebui să ne despăgubească.
– Mă bucur că şi voi aveţi aceleaşi gânduri şi atunci mâine, deja-l putem rezolva pe Mogoş. După câte vedeţi la cele două probleme s-a mai ivit una. Se aude că paguba produsă de accidentul de la Iaz, vreau s-o scoată de pe muncitori. Ori din câte ştiţi, nu omul ci “tehnologia” este neadecvată. Vreau ca aceasta, domniile lor, s-o rezolve prin două acţiuni: concedieri şi micşorarea salariilor. Rugămintea mea este să mergeţi fiecare la minele la care aţi fost repartizaţi şi să avertizaţi oamenii. Oricare încercare a conducerilor de a ne aduce prejudicii, să fie contracarate de greve spontane, care vor fi sprijinite de noi toţi.