Am mai aflat că au şi ei “urechile” lor, dacă puteţi nu le destăinuiţi chiar acestora planurile noastre. Această glumă care a punctat încheierea şedinţei a avut darul să le descreţească frunţile. Ca un subaltern merituos, ce se credea în graţiile şefului, Radu l-a urmat certându-l prieteneşte:
– Ai uitat de vecinul meu, fostul Sef de revir, care-i angajat pe post de vagonetar.
– De el n-am uitat, am uitat să-ţi spun ţie, că toţi cei care au fost angajaţi, aşa cum a fost şi el pe posturi de umilinţă, au fost daţi afară, fără nici-un alt drept în minerit
– Nelule, dar cum se poate aşa o porcărie?
– Răspunsul lor a fost: ”de ce n-aţi citit ordonanţa până la capăt”. Dar cel mai ruşinos lucru a fost de ce s-au pretat să se angajeze pe asemenea posturi.
– Şi…
– Absolut nimic.
Pe acest ultim răspuns, Radu a considerat că-i timpul să se retragă. Nelu era conştient că i s-au pus aceste întrebări cu un scop. De fapt avea impresia că Radu-l urmăreşte, că-i vânează greşelile ca să nu spunem vorbele. Este adevărat că lupta sindicală este o perpetuă stare de veghe, nu se termină niciodată şi mai probabil că nu se poate delimita cert de alte forme de luptă, dar nu credea că în interiorul acestei lupte mai este una pentru funcţii, sau fricţiuni, chiar dacă este vorba despre omul pe care el “la făcut” şi care în aceste momente îi râvneşte deja postul. Se pare că zicala cu: “şarpele crescut în sân” îşi păstrează valabilitatea şi astăzi şi chiar în munca sindicală. După ce au plecat toţi colegii, Nelu a observat că parcă lui Radu “nu-i erau toate corăbiile acasă”.S-a grăbit să-l prindă pentru a vedea ce-i cu el.
– Radule te-am supărat cu ceva,ai necazuri acasă?
– Mă gândesc la câte probleme avem aici la serviciu, cu oamenii noştri, cu Domnii şi uneori mai primeşti câte-o palmă şi de la ai tăi.
– Cum adică? Despre ce vorbeşti?
– Îmi cresc şi mie feciorii şi în loc ca, măcar odată să te întrebe şi ei, ce mai faci, cum te simţi, sfătuiţi de unii sau alţii, îţi fac zilele coşmar. Nu eu o să mă opun schimburilor de generaţii care de zeci de ani caut să aplanez aceste manifestări între copii şi părinţi, dar când vezi că ei nu ti-au înţeles rostul tău în viaţa lui, te doare.
– Cum aşa?
– Problemele mele sunt simple dar nespus de dureroase. Intr-o reclamă “reuşită”, actorul spunea că : ”Îşi aduce aminte cum în copilărie, întotdeauna lua vitamine…” , de fapt ceea ce era omis din acea “reclamă”, era că noi, fiecare om în parte, de câte ori avem nevoie de refacerea psihicului, de “reîncărcarea bateriilor”, facem apel numai şi numai la copilărie. Copilăria noastră trăită mai intens sau mai puţin intens, de a cărui puritate nu ne putem lipsi niciodată. De asemenea apelăm şi la puritatea dorinţelor şi la credinţa nestrămutată că ivirea noastră pe acest pământ, pe această lume s-a întâmplat datorită faptului că ea este,o lume bună, iubitoare, tolerantă.

Cum necum, adolescenţi fiind, apare prima dragoste, prima iubire şi uneori şi prima revelaţie sexuală, care odată trăită ne pune în mare încurcătură. Abia “după aceia”, realizăm că de fapt a fost fructul oprit de care nu ar fi trebuit să ne atingem înainte de căsătorie. Această “nelegiuire” ne va urmări mult timp în viaţă. A fost vina “ei”, a fost vina lui. Când am greşit dacă de fapt nici nu ştiam ce vom face, sau ce se va întâmpla şi cum va fi. Cu toate acestea imediat “după”, ne-am trezit că nu mai suntem noi cei ce ne ştiam .Ceva s-a schimbat definitiv în noi. Aveam ceva ce nu trebuia încă dobândit, ceva care ne va apăsa de câte ori v-om rememora copilăria. Ne-am lăsat pradă plăcerii necunoscute, atât de plăcute, şi generatoarea a atâtor procese de conştiinţă. La unii cheia căilor spre”plăcerile continue”, spre o viaţă în care ne credem “cineva”, dar mai ales ne tentează, şi credem că avem ceva de negociat. La alţii, lucrul acela poate fi o remuşcare în care nu ne doare atât de mult fapta, cât poate că descătuşarea aceia avea poate şi alte posibilităţi de exprimare în viaţa noastră. Poate că cineva ar fi trebuit să treacă peste toate acele prejudecăţi şi să spună răspicat ce trebuie făcut”atunci” dar şi ce implicaţii are un act sexual. Cred că este prima vânzare mentală, a ceia ce ne credem că suntem, vis-à-vis de ceia ce noi suntem atunci. În cine “suntem şi cum suntem” nu avem nici-un merit, noi fiind”realizaţi” şi protejaţi, ocrotiţi până în acel moment, de cei care ne-au dat viaţă, părinţii noştri. Poate de aici încep greşelile noastre. Uităm de cine a dat “capitalul” şi pe ei îi scoatem din “afacerile” noastre viitoare. Se pare că aici apare adevărata ruptură copil-părinte. În egoismul nostru de copil, nu mai vrem să le cedăm nimic”lor” şi dacă părinţii tot nu participă la “afacere”, nu le mai dăm nici-un rol, este evident că şi sfaturile ce ei ni le vor da, ne plictisesc. Există teama între copii, că dacă vor acţiona după sfaturile părinţilor, nu se vor putea desprinde niciodată de ei, sau mai rău se vor transforma în ceea ce sunt părinţii lor, ceia ce probabil, în mintea lor, este de neconceput. Ei au dorinţa de-a se individualiza, de-a fi ei “cineva”. Aceste desprinderi de familie a tânărului vlăstar se fac foarte rar cu înţelegere şi bunăvoinţă. Cel mai adesea tinerii fac acest lucru în urma unor grave greşeli, atraşi prin teribilismul lor de unele “grupări” nu prea ortodoxe, sau prin scene violente care de regulă rănesc sufleteşte şi părinţii şi tânărul vlăstar care tinde spre afirmare. Se ajunge la lucruri regretabile. Pe nesimţite, fostul copil îndepărtându-se de matcă prin preocupări pe care el consideră că nu ar interesa “bătrânii”, prin răutatea unor “sfătuitori” si care prin aceste “debordări de încrederi şi laude” şi-l fac slugă personală în diferite acţiuni nu totdeauna legale. Îţi poţi imagina că în aceste feluri de desprinderi de trunchi, copiii sunt foarte cruzi cu proprii lor părinţi, care în acele momente au cele mai mici posibilităţi de-a se mai face credibili în ochii şi sufletele propriilor lor copii. Există şi a existat întotdeauna “războaie” între generaţii.

Captaţi de încercările vieţii în care trăim, în care ne zbatem să asigurăm familiei ceia ce se numeşte oarecare nivel de trai, suntem “furaţi” de profesie, de carieră. Ocazie care ne face să slăbim vigilenţa în alte planuri, omiţând faptul că am putea avea parte şi de altfel de “războaie”. Aşa ni se întâmplă, dacă “nu suntem pe acea lungime de undă”, nu suntem în mijlocul preocupărilor copiilor şi ne dăm seama de aceste zbuciumări, numai în momentul desfăşurării.”Cea mai simplă generaţie” are în componenţa ei, un părinte şi un fiu sau fiică. Vorbind despre conflictele dintre generaţii, nu-mi dau seama de ce lumea crede că acest lucru se întâmplă între mase de oameni, deodată. Dar se vede că această gândire este total eronată deoarece, Bunul Dumnezeu, a lăsat posibilitatea “predării” dintre generaţii, numai între două, câte două, şi alte două persoane şi tot timpul fără nici-un fel de simultaneitate, altfel ar fi războaie şi pentru aceste predări între generaţii. Cu alte cuvinte, ceia ce de fapt ar putea fi certificarea maturizării, se poate face la fiinţele cu temperamente melancolice şi flegmatice pe o perioadă mai lungă de timp, pe când la temperamentele colerice şi sangvinice, pot ca să aibă manifestări violente, în momente de maximă tensiune sau toleranţă. Pentru copil această manifestare este o “rotunjire” a drepturilor, justificate sau nu la acea oră, pentru părinte de regulă este o cedare şi o dezamăgire a vieţii sale, viaţă în care el aşa a făcut şi aşa a crezut că a făcut totul, pentru acea fiinţă care este copilul lui. Din acest moment, chiar sfaturile bune date de părinţi, vor fi barate, contrazise, neluate în seamă, pentru ca “frânghia” care i-a legat pe unul de celălalt, se rupe, pentru a nu-l mai putea întoarce la ce a fost. În acest moment, ţipătul tău de disperare, al tău de părinte, nu-i mai pare urmaşului tău un ţipăt de jale, de ajutor, de disperare, ci se transformă în inima lui întru-un ecou, care devine din ce în ce mai bălăcărit, mai nenuanţat, mai nedefinit. Părinţii au bucuria faptului că progenitura i-a crescut, iar ei şi-au împlinit misiunea şi de acum copilul v-a face aşa cum zice el, că va proceda, viaţa, sau poate “prietenii” îi vor modela viitoarele cărări. Este dovedită nimicnicia noastră, a oamenilor în acest univers, dar fiecare din noi tinde să devină din acel nimic un “cineva”. Poate că nu reuşim să dăm atâtea sfaturi unui copil câte a putut scrie Neagoe Basarab,dar ori ce om de bună credinţă, dacă doreşte să facă lucruri bune în viaţă, poate consulta Biblia unde, aşa cum spun Marii Oameni ai lumii pot găsi sfaturi şi alinare totdeauna. Necazul este că toţi oamenii ştiu citi, dar puţini sunt capabili să înţeleagă ce se spune cu adevărat în Biblie, şi mulţi dintre ei nu au curajul să ia Cartea Cărţilor în mănă, ceia ce denotă lipsa lor de credinţă. Dar cel mai dureros lucru în această”desprindere” este că pruncul îşi jigneşte şi umileşte pe omul sau femeia care i-au dat viaţă, l-au îngrijit şi crescut ca să poată astăzi să aibă pretenţii asupra propriilor lor părinţi. Aşa crede odrasla că–şi intră în drepturi, pe necazul altora. Aici am ajuns şi eu cu creşterea copiilor mei, încheia Radu şi plecă fără nici o altă vorbă.
Nelu nu se grăbea să părăsească sediul. Se gândea şi el la ”recunoştinţa” copiilor lui Radu.