– Baciu Grigore de ce-mi spui mie aceste treburi ?
– Nelule tu nu te-ai prins ?
– La ce să mă prind ?
– Aşa se aude că unii dintre sindicalişti, la alegeri, ”vă daţi cu ei”.
– Da, este adevărat, unii…
– Dacă faceţi lucrul acesta, sper că nu vă aşteptaţi ca oameni să vă urmeze.
– Păi să vedem…
– Nu prea este ce vedea. În spatele vostru n-o să mai fie nimeni. Poate tot ce eu ţi-am perorat aici, să-ţi pară o abureală. Este de înţeles că nimeni n-a devenit ticălos brusc. Totul se metamorfozează în timp.
– Nu numai eu şi alţi recunosc că acest lucru ar putea fi o greşeală, unii dimpotrivă, spun că ar fi un câştig să discuţi cu puterea pe picior de egalitate. Este şi aceasta o etapă în munca sindicală. Dar voi “ăia” de atunci nu aţi greşit niciodată ?
– Nu o dată şi trebuie să recunosc că unele dintre aceste greşeli mă dor şi mă acuză şi acuma în multele amintiri care mă bântuie.
– Ai curajul să recunoşti măcar o greşeală pe care n-ai dori s-o repetăm şi noi.
– Cum nu? Bunăoară cunoaşte toată lumea că oraşul în care trăim, a fost şi mai este încă cel mai poluat oraş din Europa. În acest context nici speranţa de viaţă nu-i mai mare de 50 de ani. Am avut ideea de-a uni toate Sindicatele într-o federaţie locală care să lupte pentru acest deziderat, CA ORI CARE TRĂITOR DIN ACEST MUNICIPIU SĂ SE POATĂ PENSIONA MĂCAR CU TREI ANI MAI DEVREME DECÂT SPERANŢA DE VIAŢĂ în Baia Mare. Teoretic să-i dăruim trei ani de viaţă în care să trăiască din pensie.
– Ar fi fost un lucru nespus de frumos. Dar de unde aţi luat aceste cifre?
– În SUA după ce au judecat şi condamnat pe cineva la moarte, individul acela mai poate trăi încă 20 de ani după ce condamnarea rămâne definitivă. În Baia Mare cine se apropie de 50 de ani i se ia şansa de-a trăi măcar atât cât trăieşte un condamnat la moarte de pe alte meleaguri. Noi, sindicaliştii de atunci n-am reuşit acest lucru deoarece Ceauşescu a luat conducerea şi ne ciunta din drepturi cu legea în mână. Ne-a transformat în renumita ”cureaua lui de transmisie”.
– D-apoi problema aceasta, a poluări are toate valenţele şi acuma.
– Vezi că râde lumea de voi ”Victoriile” luptelor voastre sindicale s-au materializat prin creşterea vârstei de pensionare a tuturor băimărenilor cu mai mult de şapte ani. Ăsta da rezultat al luptei sindicale! Poate ai observat că-s tot mai puţini cei care mor după ce s-au pensionat. Majoritatea mor înainte de pensionare. Şi e logic ei n-au muncit în silvicultură sau agricultură în aer curat şi ies la pensie “ca tot românul” Pentru Stat este mai simplă şi mai economică soluţia actuală. Familiei mortului i se oferă un coşciug şi “un ajutor” şi nu mai are obligaţia să-i dea pensie. Banii încasaţi le rămân lor. Halal drepturi şi omenie după patruzeci de ani de muncă depusă!
– Ai spus că-i greşeala voastră. De fapt este o neîmplinire, care ne-a rămas nouă. Cei pe care i-am votat la ultimele alegeri şi care-şi zic şi “sociali democraţi” au făcut noua lege cu care tu ne “scoţi ochii” acum.
– Ai dreptate, dar băimărenii merită să luptaţi şi să le obţineţi acest drept care priveşte pe toţi oamenii oraşului nostru. Sper că acuma şti de ce nu-i bine să te aliezi cu nimeni. Chiar aliaţii voştri de acum, pun această lege extrem de defavorabilă băimărenilor în aplicare.
– Ştiu şi văd. Am venit aici să-mi liniştesc mintea şi gândurile şi am mai primit o nouă sarcină .
– Ăsta-i “avantajul” persoanelor care se ocupă de vieţile oamenilor din diferite comunităţi În rest eşti tânăr şi sunt sigur că-i putea duce şi această sarcină rămasă de la înaintaşi.
– La bună vedere baciu Grigore.

– Mergi sănătos băiete. Nelu ieşi din bodegă să ia aer şi-l vede pe Vasile, care după cum stătea îi dădea impresia că pe el l-ar fi aşteptat.
– Încotro, încotro i se adresă Vasile, colegul lui din copilărie. Nelu se gândea la varianta cu “prietenul din copilărie”. Au făcut şcoala împreună, se cunoşteau, nu se certau, dar despre o prietenie cu Vasile, care încă la această oră-şi mai caută “o profesie” , lucrurile erau cam departe. Cu toate acestea, în mod paradoxal, Vasile avea relaţii bune cu toată lumea. După propriile afirmaţii “mineritul nu-i o profesie” chiar dacă el toată viaţa şi-a dorit una. Durerea mare pentru Nelu era că acest terchea-berchea avea dreptate. În cazul acesta viaţa-i dădea dreptate unuia care nu şi-a “agonisit” nici un an pe cartea de muncă şi emitea “judecăţi de valoare” şi în context cu vremurile pe care le trăim. Cât îl priveşte pe Vasile, el s-a mulţumit cu postul de Don Juan al localităţii.
– Ia, mă mai trăgeam şi eu spre casă, îi răspunde într-un târziu Nelu, spre familie şi prunci.
– Vai de capul celui care “trage” la casa lui, îi replică Vasile.
– După cele zise poate ar trebui să te întreb: de ce? dar în acel caz ar însemna că tu şti mai multe despre familia mea decât mine şi asta pare a nu fi adevărat, este doar o simplă ”sămânţă de scârbă”.

– Hai mă, Nelule, nu mai fi aşa de sensibil! Am aruncat şi eu o vorbă şi tu te “oţărăşti” urgent.
– Nu de “vorbe”mă agăţ, ci despre “aceste vorbe” ce ies din socoteală. Şti că a apărut o nouă boală. Indiferent de profesii, toţi s-au apucat să dea lecţii şi meditaţii. Dacă tot iau lecţii nu le-aş lua de la oricine, mai ales când este vorba de propria-mi familie.
– Acu dreptu-i că la noi, la burlaci, punctul acesta-i slab. Noi nu prea avem cu cine discuta despre voi ăştia însuraţi.
– Dar de ce nu te-ai însurat? De ce nu te însori?
– Na, că m-ai şi întrebat. Dar nu mi-e greu să-ţi răspund, numai hai puţin în acest local cu specific bărbătesc să-ţi arăt ceva. Au intrat. Te rog frumos uită-te puţin la femeile din local. De vrei, mergem să le vezi şi pe celelalte de pe terasă şi pot să-ţi spun că dacă nu ţi-aş cunoaşte familia şi tu ai deveni, un burlac convins. Pe ultimele vorbe, Nelu a izbucnit în râs.
– Râzi tu râzi, dar dacă mă vei asculta puţin, o să-ţi dai seama că eu am dreptate.
– Spune-ţi odată dreptatea că ne apucă noaptea aici.
– După ce ai trecut în revistă damele de aici, poţi să faci o diferenţă între ele şi nevastă-ta.
– Vasile, n-ai impresia că “sari peste cal”? Mi-ai promis că-mi dai un răspuns nu că-mi insulţi nevasta. Nu doresc ca simpla noastră discuţie să se transforme în altceva.
– Îţi cer puţină răbdare. Mă refeream la ceea ce-i o nevastă şi nicidecum la nevastă-ta, la femeia cu care tu te-ai căsătorit. Să şti că eu respect mai mult ca tine femeia!
– Ce ?!!! Asemenea gogomănie n-am mai auzit.
– Aşa cum îţi spun. După câte ştii, orice femeie care iese din casă, se primeneşte, se îngrijeşte, se face plăcută, aspectuoasă. Emană mirosuri îmbătătoare şi are un mic zâmbet în colţul gurii, care însoţeşte orice răspuns la salut sau la o întrebare. Dacă poartă o conversaţie îşi alege cu grijă cuvintele, este drăguţă, acaparatoare. Ei bine, dragă Nelule, acestea-s femeile după care eu sunt înnebunit. Faţă de tine şi ceilalţi bărbaţi însuraţi, care cunoaşteţi femeia din casă, femeile gospodine, care-şi poartă mirosul de ceapă prin toată casa, femeile cu bigudiuri în cap şi cremele oribile de pe faţă, măştile. Femei care umblă prin casă cu rochi demodate ce stau pe ele de parcă-s puse cu furca, obosite şi veşnic puse pe harţă, femei veşnic nemulţumite de proprii lor soţi, femei fără priviri galeşe, transpirate şi fără chef de viaţă Din această cauză am renunţat eu la acest fel de femeie. Nu m-aş putea obişnui “să fac casă” cu felul acesta de femeie. Ce plăcere-ţi poate oferi ea? În schimb una aranjată, dichisită-i cu totul altceva. Să-i vezi mânuţele aranjate, unghiile făcute, hainele de pe ea “prezentându-ţi” ascunsele-i forme în mirosuri de balsamuri exotice. Asta-i femeia vieţi mele, pe care n-o schimb cu una cu miros de ceapă. De aceea nu m-am însurat şi cred că nici nu m-oi însura.
– Vasile dragă, mă simt obligat să-ţi dau dreptate ! Judecata ta are două puncte slabe, care poate pe tine te caracterizează.