Primul ar fi că oricine se căsătoreşte, depune un jurământ în faţa partenerului, a martorilor, a lui Dumnezeu şi ce-i mai important în faţa conştiinţei sale, de care nimeni nu-l poate absolvi. În acel jurământ sunt prefigurate exact lucrurile care tu nu le tolerezi la o femeie, de parcă ea-i de vină că pute a ceapă. Dacă tu nu-i mânca nici ea n-ar puţii a ceapă. O altă faţă a jurământului se referă la vremea când nu vei mai fi tânăr, sănătos şi vei avea tu nevoie de ajutor şi toleranţă, când femeile cu miros de ceapă, femeile gureşe, femeile mame, femeile de toate zilele nu acele “femeile de sărbătoare” ci femeile muncii, vor şti să-ţi înapoieze tandreţea cu care le-ai învăluit în viaţa dusă împreună şi poate că atunci vei fi bucuros să şti că acestea nu sunt ale ”altora” ci una-i chiar nevastă-ta. Poate nu-i acesta un monument al femeilor căsătorite, dar peste 80% dintre oameni se căsătoresc şi probabil că sunt siguri că fac un lucru bun, dar tu cu peroraţiile tale care văd că ţi-au devenit un mod de viaţă, nu faci altceva decât să fugi de tine şi de societate. Nu eşti capabil să dai nimic nimănui şi nici să-ţi ţii obligaţiile faţă de tine însăşi. În concluzie eşti un egoist şi acum chiar dacă te superi, trebuie să te părăsesc. Femeia cea cu miros de ceapă mă aşteaptă. După câte vezi s-a lăsat seara şi ne place să mai povestim câte ceva numai noi doi. La bună vedere şi la viitoarea femeie aranjată, dichisită, aşa cum îţi plac ţie.
– Bună.
Nelu pleacă îngândurat spre casă. Gândurile lui departe de-a se limpezi, i se aglomerau şi mai mult. Dacă l-ai întreba pe Vasile ăsta, el cât îşi doreşte să trăiască, sunt absolut sigur că ar zice: ”cât Gutâiul”. Tipul acesta de oameni formează o categorie mai mare şi cum zicea unul, fiecare cu păcatele sale, nu cu calităţile lui.
Un ins, care probabil că s-ar asocia acestei categorii mai sus menţionate, lucra cu câţiva ani în urmă la ceanuraţia Săsar, unde munca se desfăşoară în trei schimburi. S-a brodit ca în acele vremuri, femeile ce lucrau în acea secţie să fie toate, dar absolut toate, de-o frumuseţe răpitoare. Cu toate acestea şi chiar între aceste frumuseţi, una dintre femei, căsătorită de altfel, pe lângă frumuseţea-i deosebită avea un şarm aparte care înnebunea bărbaţii de cum o vedeau. Cine ştia cam ce poate însemna o asemenea femeie între bărbaţi, la ce se pot aştepta din partea ei, o ocoleau pentru a nu-şi complica viaţa. Este de înţeles că majoritatea bărbaţilor erau căsătoriţi şi uni nu erau prea tineri. Erau cu funcţii, cu copii, cum s-ar spune, oameni aşezaţi la casele lor. Şi soţul femeii frumoase despre care discutăm, era tot preparator şi lucra în acelaşi schimb cu soţia lui. Şeful de tură se număra şi el printre oamenii aşezaţi la casele lor. Soţia dânsului fiind maistru de panificaţie la o întreprindere de profil. Am specificat acest lucru deoarece, Vintilă şeful de tură, mânca cea mai deosebită pâine făcută de Doamna lui. O pâine cum n-am mai văzut şi după cum recunoşteau şi alţi colegi, nici unul dintre noi, n-a mai mâncat asemenea minunăţie. Trebuie să vă spun că în acele timpuri, în ţara noastră circa 84% din produsele de panificaţie era pâinea integrală (neagră).

Când Vintilă-şi despacheta pâinea numai mirosul ei ne înnebunea. De fapt sunt şi alţii de acord că parfumul pâini proaspete este cel mai puternic şi mai apetisant lucru. Pâinea lui Vintilă nu numai că era făcută de mâna soţiei sale, specialistă în panificaţie, dar Ema soţia lui Vintilă, făcea serviciu numai în schimbul de noapte, pentru a-i putea aduce pâinea minune, înainte de-a pleca Vintilă la serviciu. Ca tânăr şi necăsătorit, nu-mi doream o dragoste mai mare decât o arăta Ema soţia lui Vintilă şi evident eram invidios pe colegul meu mai vârstnic că se bucură de o asemenea dragoste din partea soţiei sale. Asemenea dragoste din partea unei femei măritate, asemenea dovezi de dragoste, năşteau în capul meu fel de fel de întrebări. Ce trebuie să fac eu, pentru a stârni dar şi a merita, asemenea devotament din partea viitoarei mele soţii. Cu toate că nu o cunoşteam pe Ema, o preţuiam, îi purtam o dragoste condescendentă aproape toţi colegii lui. Ciudat, dar până atunci n-am cunoscut dubla ipostază a colegului Vintilă. El se străduia ca la urechile nevestei sale să nu răzbată eventualele lui scăpări de la morală sau de la îndatoririle sale familiare. Vintilă se apropia de cinzeci de ani. De circa un an şi-a cumpărat o motoretă Simpson, care pe atunci era cel mai grozav mijloc de locomoţie ce a intrat în ţară. Preţul ei era circa o jumătate de casă. Era printre primi români care şi-a permis asemenea lux. Vor mai trece 3-4 ani până vor apărea şi motocicletele şi alţi vreo zece până se vor cumpăra primele maşini. Cum a început acea dragoste, ce a rezolvat Vintilă cu frumoasa preparatoare, nu se cunosc detaliile…Cert este că în nebunia lui, Vintilă a dus-o pe frumoasa preparatoare acasă şi aşa cum era de aşteptat au fost surprinşi chiar de Ema. Penibilitatea momentului şi pierderea credibilităţii lui Vintilă, care poza în gentleman de faţa cu nevastă-sa, l-a făcut pe acesta ca într-un gest teatral şi disperat să bea sodă caustică.
În vizita făcută la spital, la patul de suferinţă al colegului, poate eu să fi fost ultimul care l-am mai auzit vorbind. Aceste vorbe, ultimele lui,fraze erau: ”Doctore, am motoretă, am zece mii de lei depuşi la CEC (o casă era douăzeci şi cinci de mi), totul este al tău dacă-mi salvezi viaţa! ”.
Vintilă, atunci îşi dorea să mai trăiască. Astăzi mii de români se sinucid şi cred că foarte puţini îşi doresc să mai trăiască în mizeria aceasta în care s-a transformat viaţa noastră.

Lui Anton îi lipsea prietenia cu Hamza, cu Simion B. şi chiar cu Marian pe care Atotputernicul i-a chemat la el. Dintre aceştia, Dan a fost prieten bun cu Hamza, perora cu Simion în varii domenii şi aveai impresia, când ei se întâlneau, că nu s-au văzut de la facerea lumii. Intre Dan şi Hamza exista o sudură de cultură cum rar se întâmplă. Aceeaşi punte de cultură şi inteligenţă s-a cimentat şi între Simion şi Cupcea, cu care de ani grei se tachinau pe probleme filosofice, politice şi de ce nu de licenţe poetice, curente literare, dar ce nu se poate povesti, tachina sau “desfiinţa” între doi oameni cu cultura lor, care sunt puşi la curent cu toate noutăţile editate, curentele literare şi în general cam tot ce este cultură în ţară şi-n lume. Discuţiile lor nu de puţine ori erau amorsate la OJT şi se continuau la Cenaclu, după care, la terminarea Cenaclului, se reluau la OJT. Cupcea era animatorul şi provocatorul acestor discuţii. El era şi animatorul Cenaclului, care “după plecarea lui” este foarte searbăd. Aceşti oameni debordanţi, când era vorba de cultură, erau intransigenţi mai ales cu veleitarii, care doreau să deschidă uşa culturii cu piciorul şi nicidecum cu mintea. Ei erau nişte flăcări risipitoare de cultură prin tot ce făceau, obligându-te pentru a putea ţine isonul cu ei, să citeşti, să te cultivi continuu, să stai de veghe şi să resorbi cultura indiferent de către cine-i răspândită. Mulţi s-au cizelat în preajma lor copiindu-le modelul şi cine a rezistat valurilor impuse de ei îşi clădeau o operă adevărată. Într-o zi de şase sau poate de opt august, Cupcea ne-a părăsit brusc. Era cel mai incredibil lucru pentru mine. Omul care răspândea cultură şi viaţă să şi-o piardă pe a lui… A doua zi, spre seară, Simion împreună cu profesorul Buzatu, i-au dus o coroană la capelă. Simion când şi-a văzut prietenul de o viaţă şi de dezbateri ale vieţi, n-a mai rezistat. Atât, a mai putut face, să ajungă pe treptele blocului unde locuia. Acolo viaţa l-a părăsit. N-a rezistat pierderii prietenului de-o viaţă, dar mai ales prietenul cu care se duela spiritualiceşte. După asemenea persoane şi după altele tânjeam, nu de puţine ori. După câte bănuiesc că v-am spus, Dan a început o facultate pe care în anul trei a părăsit-o considerând că nu are chemare pentru ea. A dat admitere la o altă facultate. A intrat şi a terminat-o ocupând o funcţie de Şef de serviciu la cea mai hulită instituţie din oraş, până în urmă cu vro trei ani. În cei şapte ani de şcoală superioară, cuplaţi la ei şi anii de liceu, Dan şi-a clădit o cultură prin citirea a mii de cărţi, exceptând cursurile, de-o varietate şi-o soliditate greu de etalat Întâlnirea cu Hamza, prietenia cu el, i-a pus în faţă şi cele circa opt mii de volume ale pictorului, mai ales din “colecţia de artă” pe care aproape zilnic le “dezbăteau”. Pe fondul unei nesăţioase pofte de cunoaştere s-au tricotat aceste prieteni, seminari, de care nu se puteau sătura.