Pictorul Hamza avea suferinţa lui. A fost un an căsătorit c-o activistă, care n-a înţeles că într-o familie există bărbatul şi femeia şi că ei de aceea s-au ”luat” pentru că se plac unul pe altul şi nu pentru că sunt membri de partid. Iar în familie, bărbatul şi femeia, se luptau pentru binele lor şi nu pentru doctrina partidului. Nici unul nu a putut înclina steagul şi după un an s-au despărţit. Hamza nu s-a mai căsătorit niciodată. Nu credea că mai poate relua această experienţă. S-a căsătorit şi aşa foarte târziu şi acum nu mai era dispus să “umble-n penele” cuiva. Experienţa aceasta i-a rupt sufletul. Uni se laudă că au făcut în viaţă palate, copii, averi el nu şi-a putut consolida măcar căsnicia. Tot ce i-a rămas au fost prietenii şi pictura care-i suscitau pofta de viaţă. Dintre prietenii de breaslă, Şainelic s-a stins ca o lumânare, care a fost aşa de subţire că nici n-ai îndrăznit s-o ţi în mână de teamă că umblând cu ea să nu-i grăbeşti tu mai repede sfârşitul. Ceilalţi prieteni, după cum spunea el i-au devenit neprieteni şi l-au lovit exact unde l-a durut cu adevărat. Aproape fiecare expoziţie de pictură la Galeriile de Artă din Baia Mare, se făcea în organizarea lui Hamza. Dacă nu o realiza el nemijlocit, cel puţin era consultat, ţinându-se cont c-a fost inspector judeţean la cultură, că era unul dinte cei mai renumiţi pictori în viaţă fiind consacrat de mult în cărţile de specialitate din ţară şi din lume. Cunoaşterea lui se datora numeroaselor participări la expoziţii de grup sau individual, în aproape toată lumea, unde era agreat, dorit şi recunoscut. S-a sărbătorit centenarul Şcolii de Pictură din Baia Mare. S-a făcut o expoziţie retrospectivă cu invitaţi de aici din oraş, printre ei se găseau în afară de colegi, prieteni, chiar foşti ucenici de-ai lui, care în diferite tabere-i cereau încă sfatul, îi acceptau criticile, iar dintre artiştii din ţară şi dintre cei de peste hotare, majoritatea pictorilor erau prietenii lui Hamza. Ei bine nu numai că s-a trecut peste fazele discutate, sau că n-a fost invitat să expună, dar nici măcar n-a fost trecut în catalogul editat cu aceea ocazie aniversară. Catalog care cuprindea toţi pictorii băimăreni dintru-nceput şi până în prezent şi unde n-a existat loc pentru numele de Hamza. Un catalog din care era omis, cu bună ştiinţă, un mare pictor. Cine l-a şters, pentru că era clar că aceasta nu era o omisiune, cunoscând că asemenea lucruri se fac prin copierea a zeci de cataloage. Spun prietenii, a spus-o şi Hamza, după acest afront care i-a cauzat cea mai mare supărare din viaţa lui, că acea depresie, acea cădere psihică, probabil i-a declanşat cancerul care la răpus în apogeul creaţiei. De el îi era dor lui Anton, mai ales că Dumnezeu i-a dat posibilitatea de-al înţelege pe acest om mai bine, mai ales după unele încercări la care viaţa l-a supus. La ultimul concurs : ”Cartea anului”, Anton a depus două titluri pentru acest concurs. Ca să-i arate “preţuirea” de care se bucură în rândul celor care au selectat şi decernat premiile, la secţiunea proză nu s-a alocat nici un premiu. Nu era nici-un fel de clasificare. Nu era şocat deoarece ştia că nu-i agreat de oamenii de cultură a oraşului. S-a dus după concurs să-şi ridice cărţile. Atunci într-adevăr a fost şocat. Cărţile lui nu mai existau. Au fost furate înainte de-a fi participat la concurs. Asta da subtilitate. Acesta a fost primul an când cărţile s-au dat pe liste sub semnătură, şi evident, când au început să dispară. E greu să răzbeşti în orice domeniu. Da îi era dor de Hamza şi de Simion şi ei au fost doi năpăstuiţi ai sorţii. Spre deosebire de Hamza care era un taciturn şi care trebuia să aibă o oarecare consideraţie faţă de tine, pentru a catadicsi să-ţi răspundă la vreo întrebare, cu toate acestea, nu întotdeauna erai sigur, că răspunsul său nu va fi unul acid. Simion în schimb era foarte sociabil, binevoitor şi c-o inimă mare. Nu putea refuza pe nimeni. Dar nu de puţine ori găseai la el oameni luaţi de pe stradă pe care-i cinstea cum putea el mai bine. Sunt sigur că multă lume mai are şi astăzi de-i returnat sume de bani cu care i-a împrumutat. Erau şi asemenea oameni, care dacă nu ştiau unde vor mânca, pur şi simplu mergeau la Simion la masă fără să-l anunţe şi evident fără nici-o jenă. Foarte mulţi profitau de bunătatea lui dusă uneori până la prostie. Era un personaj contradictoriu în propria-i lui piele.

Pentru cine-l cunoştea de la OJT sau Cenaclu îi era imposibil să realizeze cum un om atât de deştept, o bibliotecă vie, putea avea asemenea comportament. Dar metehnele lui Simion nu se sfârşeau aici. Poate că unii se invitau la masă pentru că era un bucătar desăvârşit şi punea o pasiune în realizarea mâncărurilor. Obicei rămas de când copiii îi erau mici şi nevastă-sa nici nu catadicsea să-şi alimenteze pruncii ori pe el. Blândeţea lui l-a trecut la cratiţă. În altele însă Simion era comod până la lene. Uimitor era faptul că la un om de cultura lui nu-i plăcea deloc să scrie. Folosea fel de fel de tertipuri, mai proaste ca un şcolar obişnuit, numai să nu-l obligi să-ţi scrie o pagină. Această comoditate l-a dus că nu şi-a luat gradul didactic I datorită “bolii” lui de-a nu scrie acea lucrare. Necunoscând pe atunci aceste metehne şi cum era în mare vogă în învăţământ lucrările ştiinţifice de grad didactic chiar dacă erau cu referinţă la muncă, la practicarea muncii, ele trebuiau să fie neapărat cu caracter ştiinţifico-filosofic. Tot aşa lucrările filosofice, neapărat trebuiau aibă o finalitate, care să le includă în realitatea practică. Cunoscând aceste ”deziderate”, m-am oferit să-i dau ajutor concret, ajutor “cerut” de el mai mult sub formă de împunsătură. A făcut acel ”apel” la un banchet de aniversare a zece ani de la absolvirea liceului, de către una dintre promoţiile liceului nostru, eveniment ce se desfăşura la Borşa Complex. Eu m-am cuplat imediat, dar Simion n-a crezut că va trebui să se “mobilizeze” aşa de repede şi incredibil, m-a abandonat cu lucrare cu tot. L-au speriat poate cele o sută de pagini pe care i-le-am oferit pentru lucrarea respectivă. Poate că prietenia noastră s-a cimentat şi mai mult, datorită faptului că eu terminându-mi treaba, am căutat să-l impulsionez să se apuce şi el de lucru. Dar el nici nu se gândea măcar, să se apuce, să lucreze. De această dată îmi refuza şi munca mea, de aceea-l tachinam cu orice ocazie. Nimic nu l-a putut face pe Simion să treacă peste această comoditate şi evident că nu şi-a făcut nici lucrarea de grad I, n-a obţinut acel mult râvnit grad, ca să nu spunem şi o stare socială ce decurge după acest examen Dincolo de aceste lucruri era loial până în pânzele albe şi când se apuca el de o treabă nu avea hodină până n-o săvârşea Cine mai ştie astăzi că Simion a reînfiinţat partidul România Mare în Maramureş? Vedeţi dumneavoastră, de aceşti oameni îmi era dor, acestor oameni le simţeam lipsa. Se spune că nimeni nu-i de neînlocuit. Aşa este, dar şi aceea este adevărat că nimic nu va mai fi, cum a fost mai înainte.
Nu doresc să închei acest capitol de amintiri, cu oameni dragi şi ale lor fapte deosebite, fără să amintesc o întâmplare despre regretatul poet şi om de cultură Cupcea, întâmplare destăinuită de Ion Burnar, unul din bunii prieteni ai lui Cupcea, coagulatorul multor acţiuni culturale, îndrumătorul şi mentorul atâtor generaţii de aspiranţi în cultura scrisă, omul care nu de puţine ori se lupta cu morile de vânt când este vorba de promisiunile marilor zilei, pentru a reuşi să sedimenteze şi în Baie o mişcare de cultură demnă de renumele oraşului şi a oamenilor săi măcar la înălţimea celorlalte activităţi care au sorgintea în ăst cap de ţară.

Deci în acea după amiază Cupcea, Burnar şi alţi prieteni, oameni de litere, ziarişti şi chiar aspiranţi ai culturii scrise din oraş, se aflau la “Carpaţi” la o cafea, mai mult sau mai puţin îmbunătăţită. Erau timpurile tulburi din perioada imediat de după revoluţie, perioadă în care mulţi plăteau poliţe, crezând că în democraţie orice este posibil. Dacă ai fi avut de călătorit în trenurile îngheţate bocnă de pe atunci, şi ar fi strigat cineva: “ăsta-i teroristul !”, fără nici o întrebare, ceilalţi călători, erau capabili să sară pe tine, să-ţi tragă o papară soră cu moartea. Se pare că veninul adunat atâţia ani în fiecare, nu s-a putut vărsa şi linişti în câteva zile, cât a ţinut revoluţia. Îmi aduc aminte, că atunci, numai pentru faptul că domnul Simu era preşedintele ţărăniştilor din Maramureş, un grup de circa o sută de oameni, au plecat pe seară, să-i dea foc lui şi casei sale. Ce era nemaipomenit, nici unul dintre indivizi nu-l cunoşteau şi nu-i cunoşteau nici viaţa, şi nici suferinţele. Cu toate acestea, nici poliţia nu i-a putut tempera. Abia când au văzut omul, şi au stat de vorbă cu el, şi-au dat seama de oroare. Aşa erau oamenii atunci, aşa erau vremurile. În acea după amiază, la acea presupusă cafea, literaţii noştri, căutau poteca pe care ar fi trebuit să pornească societatea românească proaspăt bulversată. Toţi constatau cu tristeţe că vremurile erau rele, nu se putea miza pe nimic, şi ce era mai dureros, că aveau deja … o vârstă. În acel timp, Cupcea care era un bărbat impunător, avea aproape 1,80, se ridică de pe scaun şi, în gura mare strigă: “acum nu sunt vremuri bune, mie cel mai bine mi-a fost pe vremea lui Stalin”. În acel moment, de la o altă masă, s-a apropiat o persoană, probabil fost culturist sau rugbist, cu o înălţime de aproape doi metri, şi c-o alură impresionantă, care l-a luat pe Cupcea de subsiori şi l-a ridicat deasupra capului. Apoi l-a pus jos, şoptindu-i: „să nu mai vorbeşti prostii”. Foarte contrariat Cupcea îl întreabă pe individ: „Domnule, nu înţeleg ce te supără pe dumneata, în acele timpuri eram un holtei tânăr, puteam face orice, şi mai ales că şi aveam cu ce!”. Rumoarea i-a cuprins pe toţi şi matahala a dat o bere de împăciuire, aşa a preţuit el spiritul făcut de Cupcea, care i-a bine dispus pe toţi, şi în acele întunecate timpuri…
Poate că distinsul domn Marian, mai puţin cunoscut prin Cenaclu, deoarece nu agrea mentalitatea unora, el ca membru al Uniunii Scriitorilor, a avut parte de multe şicane de la fel de fel de culturici, dar incontestabil a fost cel mai prolific romancier din Maramureş cu cele 15 volume de proză şi teatru. A avut succes cu piesele sale de teatru jucate nu numai în ţară dar şi în alte ţări ceea ce în acele timpuri era ceva. Mai mult, o piesă de teatru a avut premiera în Cehoslovacia. Poate că uneori era infatuat cu cine nu trebuie, sau binevoitor exact cu cine n-ar fi meritat, dar el se bucura de prietenii până în Paris, lucru greu de suportat pentru mulţi nechemaţi. El era poate singurul scriitor român care nu se considera provincial. A avut o viaţă foarte agitată şi în desfăşurătorul său era trecută şi gazetăria. Pentru vinderea ultimelor volume tipărite a trebuit să umble cu traista, să le vândă singur. Şi ca punctul vieţii să fie în ton cu viaţa, o hemoragie cerebrală l-a trecut la cele veşnice la 60 de ani, nefiind bolnav sau suferind niciodată. Ziceam de punctul vieţii…Nu numai că lumea aceasta a fost mică pentru el, dar nici groapa nu i-a fost mai mare. Intr-un pământ îngheţat, imediat după Anul Nou groapa era făcută cu mult mai mică decât coşciugul.