Până la urmă tot într-un local de fumători, cu miros de acru, au nimerit. Chelnerul, pe ei. I-a sosit câştigul şi după vreo cinci şase minute de eschivări s-au pus pe destăinuiri.
– Hai şi povesteşte ce puneţi la cale.
– Observ că cine te-a fiert pe tine, te-a fiert bine. Poate că este o situaţie mai ciudată, dar nu-i anormală la “normalitatea” de azi. Totul a început de la Simpozionul pe care l-am avut în septembrie. Împuterniciţii zilei impulsionaţi de titlul cărţii lui Burnar, simpozionul a primit titlul de: ”Provincialul şi provincialism”. Eu unul nu-i dădeam un titlu de referat mai ales că această temă nu şi-o pune nimeni dintre creatori, deoarece cel ce creează nu creează pentru a servi unor răutăţi ale falşilor creatori din Bucureşti. Practic pe creator nu-l zdruncină o vorbă aruncată în vânt de-un fitecine. Cu toate acestea, cine creează, consider eu, nu creează să devină bucureştean, el creează că are talent, că are ceva de spus, s-au de arătat. De aceea eu cred că cele două lucruri nu se prea leagă, mai ales că nu cred să se fi speriat vreun creator bucureştean care a auzit de simpozionul nostru. Cu toate acestea, măriile lor a crezut că-i bine să-l boteze aşa, din purul motiv ca să nu audă altceva, sau poate ceva, ce n-ar fi plăcut auzului domniilor lor. Că nimeni nu s-a transformat în creator de metropolă sau cu recunoaştere din partea lor, o şti şi tu şi ceilalţi. După această ”dezbatere” care probabil n-a servit numai stomacului şi ce năcăjiţi erau cei care au audiat materialele şi probabil au savurat ”discuţiile” dar cu greu şi-au găsit loc la pomana primăriei, deoarece nu erau locuri pentru ”neconsacraţi”. După acea masă, uni au observat că promisiunile de tipărire a unor cărţi şi materiale ale cenaclierilor care n-au publicat s-au spulberat. S-au spulberat şi promisiunea atât a primăriei, cât şi a Inspectoratului pentru Cultură, de-a tipării fiecărui autor măcar o carte pe cheltuiala lor. Fiind oameni mari, uni atât de mari că nu le mai permite vârsta să mai aştepte, au considerat că problemele care ar fi trebuit discutate şi nu amânate la infinit spre a nu mai fi discutate, trebuiesc totuşi puse pe tapet. Şi cum problemele lui Şiman au avut o primă urgenţă, Şiman a venit cu propunerea, ca într-o miercuri să participăm noi la discutarea problemelor noastre, mai ales că s-a observat fenomenul că: invidioşii sunt mai organizaţi ca ceilalţi. Chestia asta cu invidioşii, întru început, era de domeniul fabulaţiei, dar n-a trecut mult şi ne-am dat seama că este un lucru foarte real. Pe scurt tu şti că omul acesta, Şiman a publicat zece cărţi de poezie având 125-150 pagini, în numai şapte ani. A avut redactori de carte oameni deosebiţi: domnii Cozmuţa, Leschian, Filip, Bilţiu şi alţii. Poţi să-ţi imaginezi că la zece cărţi tipărite să nu ai nici-o cronică? Să nu scrie nimeni nimic despre munca ta nici de bine şi nici de rău. Este un fenomen de neimaginat. Nu-i de crezut asemenea lucru şi totuşi este adevărat. Această nepăsare n-ar fi avut acest impact pentru poet, dacă ar fi fost un începător, un june (cărora li se face la patru versuri un adevărat soclu care evident este sprijinit de portretul lui), dar cum omul este pensionar şi nici de acasă nu are mare sprijin psihic, aceste cărţi au devenit pentru el sursa ambiguităţi vieţii sale.

Deci în prima parte a discuţiilor de miercurea (atunci au loc întrunirile), ne-a sondat pe noi dacă suntem întregi la cap, după care ne-a cerut părerea noastră despre ceea ce face el, după rezultatele care le are. Tu eşti cineva în poezie, ai şi un premiu, ai fi avut mai multă credibilitate în faţa lui analizându-i versurile. Eu cu ale mele posibilităţi, am luat prima lui carte de versuri, am citit-o şi i-am prezentat în scris opinia mea asupra primei lui cărţi. Dacă o va da la o publicaţie, voi continua şi cu celelalte, dar în poezie eu cred că şi-ar fi dorit ca alţii să-i scrie cronicile. Asta a fost prima întâlnire. La următoarea mi-a povestit ucigătoarea dragoste a doi foşti prieteni din copilărie, apoi fiecare află pe parcursul vieţii elemente compromiţătoare în viaţa celuilalt, în iubirile lor şi lupta de-a se distruge unul pe celălalt (deveniseră secretari pcr) devenise esenţa “vieţilor” lor. Când au reuşit să dispară din lume, deja nu-i mai ştia nimeni. Una dintre întâlniri a avut loc acasă la Şiman. Acolo cu toate că s-au prelungit prelegerile, ne-am simţit bine. Filip ne-a invitat la el la Fersig, la vară şi fără a dori cineva, discuţiile au deviat în sfera politicului (şti că fiecare mai scriem la câte un ziar). Ne-am decis ca următoarea bârfă să o facem lângă Casa Sindicatelor. Dar fumul de ţigară, mirosul şi gălăgia ne-au scos afară. Am nimerit într-o cofetărie-pizzerie, unde la început a fost excelent, dar n-a durat mult. Aşa că am prins fiecare telejurnalul acasă. La ultima întâlnire discuţiile s-au purtat în jurul noii cărţi scoase de Şiman. L-am felicitat, l-am “frunzărit”, după care domnul Mihai a decimat noul volum, iar Filip mi-a povestit că mi-a citit ultimul volum ”La porţile iubirii”. M-a flatat. El om trecut de 65 de ani, profesor de limbă română mi-a spus că n-a putut-o lăsa din mână. Eu mă încălzesc greu când este vorba de Filip care-i foarte caustic. L-am numit “chirurgul” limbii române, dar şi demolatorul de scriitori, de aceea am căutat să nu mă ambalez. Abia când a început să-mi “justifice” complimentul, mi-am dat seama c-o face fără urmă de răutate. Cartea nu era rea dar de la el mă interesa progresul în aşezarea romanului. Cu asta a început, ceea ce de ce să nu recunosc, mi-a zgândărit puţin orgoliul. Întâlnirea a luat sfârşit cu invitaţia lui Filip ca următoarea “consultare” s-o facem la el acasă. Vreau să-ţi spun că poate n-ai observat dar în trupa aceasta cu toţii suntem pătimaşi în discuţii. Aici iese în relief inteligenţa, cunoştinţele şi echilibrul psihic al inginerului Mihai, care la vârsta Domniei sale, după ce a predat zeci de ani, nu ezită să înveţe şi acum, să facă cele mai pertinente cronici şi critici literare ale cărţilor tipărite de poeţii şi scriitorii băimăreni. Fiind specialist şi în ecologie, cu orice prilej, participă la ore cu copii, scrie despre aceste importante lucruri, participă la simpozioane ca orice persoană în plină activitate. Preţuirea dânsului este din partea tuturor celor care-l cunosc, el fiind poate singurul dintre cenaclieri care poate tempera o şedinţă “aprinsă” dintre oamenii de litere care nu de puţine ori sunt mai gălăgioşi ca elevii.
– Asta nu vă scoate de sub bănuielile mele. Dar întrucât constituţia permite întrunirile, vă iert. Ţi-am adus articolul, mai aveai unul cu moroşanul acela, dar cică l-au pierdut.

– Umblând cu el, mai uitându-mă şi la alte materiale, mi-am adus aminte de accidentul acela de la mină. Ai ceva detalii? Omul este accidentat grav? Anton nu se lăsă prea mult rugat şi începe să se conformeze dorinţei lui Dan.
– Întâmplător omul este o veche cunoştinţă de-a mea. Înainte de a-ţi da răspunsul la ce m-ai rugat tu, ţi-aş spune o păţanie tot despre el, care chiar dacă nu-i tare veselă, îl reprezintă şi oarecum aduce în memorie parfumul acelor timpuri în care şi el, era un cineva…
– Spune omule.
– Era vremea de început în ale mecanicii în ţara noastră. Nu doresc să se înţeleagă că în ţară nu era nici un vehicul, erau cele raţionalizate de după război, erau destule şi camioane şi chiar motociclete, dar erau începând din Albion şi cele mai noi, Sovietice. Aveau motoare Otto şi Diesel în doi şi patru timpi şi repet de toate neamurile. Toate acestea aveau o caracteristică comună. Niciuna nu aveau pe teritoriul ţări nici o piesă de schimb. Omul nostru, Iacob că aşa-i zicea, Iacob a lui Goga. Omul acesta avea o boală pe tot ce însemna motor. S-a apucat zi de zi şi făcea ce făcea şi mai punea încă un camion în funcţie. Nimeni nu ştia cum dar Exploatarea Minieră prospera cu maşinile reparate de Goga. Toate maşinile găurite, bombardate, rupte-şi găseau rostul după ce Iacob le cârpăcea. Exploatarea l-a angajat şi au început să aibă deja un transport de minereu cât de cât fluent. Pe lângă el s-a format o adevărată şcoală de reparaţii auto, fără piese originale. A calificat mulţi, dar nu le divulga anumite lucruri considerate de Iacob secrete care-i mai poate determina pe uni care nu-l agrea, să-l păstreze în serviciu, în cazul unui asemenea defect. Planul lui nu era rău de loc. Supremaţia asta în motoare l-a făcut vulnerabil la laude şi mai ales la “cinstea” făcută de cei care beneficiau de serviciile lui. Altfel spus a început să bea vârtos. Pentru început, băutul era o manifestare generoasă pentru toţi care-l susţineau în momentele în care el îşi demonstra dexteritatea în centrul localităţi şi cărora le “făcea cinste” dându-le de băut. Apoi a devenit obişnuinţă şi pentru el dar şi pentru profitori. Într-o bună zi apare un străin cu o motocicletă Zunddap, pe care o împingea pe lângă el. L-a văzut un cetăţean care ştiind despre ce-i vorba s-a dus după meşterul Iacob. Până a sosit omul, în jurul străinului nu mai puteai arunca un ac. Şeful de post, un munte de om, căsca gura şi el la străinul cu motocicleta. Apare şi Goga. Când a apărut, lumea ca la comandă, a făcut un culoar. Omul încerca să-i explice ce necazuri avea la motocicletă. Iacob ca un hipnotizat nu vedea nimic numai motocicleta.