S-a apropiat de ea, s-a rotit de câteva ori în jurul ei şi când nimeni nu se aştepta, motocicleta porneşte. Doamne, ce rumoare, ce bucurie, câtă admiraţie! Şeful de post Ţăranul, că aşa-l chema, numai nu făcea cuie, tropotea pe loc. Iacobe, dă-mi-o mie să fac o tură cu ea.!…
– Domn’Şef, păi nu e a mea!
– Iacobe, zi-i că-i fac eu rodajul!…
– Domn’Şef, nu pot…Ţăranul pune mâna pe motocicletă şi se şi vede dincolo de biserică, de unde începe a urla:
– Cum s-o opresc?!
– Scoate-o din viteză…încerca Iacob să-l mediteze. Motocicleta cu Ţăranul pe ea, deja a înconjurat de câteva ori piaţa şi biserica. Miliţianul văzând că nu se descurcă cu indicaţiile, a prins motocicleta de ghidon, şi-a aruncat picioarele în pământ şi a ridicat motocicleta în aer, aşteptându-l pe Iacob s-o oprească. Rezolvarea inedită a problemei a stârnit aplauzele tuturor. Până şi străinul a uitat de ce era acolo. Apoi şi-a plătit reparaţia şi cu toţii s-au dus la restaurant. Asta da victorie dar şi rezolvarea miliţianului a fost un spectacol. Şliboviţa curgea gârlă, şi poveştile…nu se mai terminau. Era un triumf.
Îmbolnăvindu-se un mecanic de locomotivă, Iacob trebuia să-i ia locul. Toate au fost bune până la chenzină. Iacob cunoscându-şi meteahna a făcut o cerere ca el să primească concediul câte o ziuă în spatele fiecărui salar din lună (chenzina I şi a doua). Acest lucru era reglementat cu circa 6-7 ani în urmă, uni poate au şi uitat deja. Iacob primind chenzina s-a dedat dulce-i sale plăceri, uitând pur şi simplu de serviciu. Cineva i-a adus aminte dar era deja băut .Cu toate acestea, ştiind că nu este schimb pe locomotivă, s-a furişat în maşina schimbului şi până la mină a dormit. Era prea puţin. Ca să nu-l vadă maistrul că-i mahmur s-a dus direct la locomotivă, a pornit-o şi a şi plecat după primul transport de minereu. Venind ”în jos” a adormit. Visa că trage cu tractorul nişte buşteni şi tare rău îl scutura. Se gândea că va trebui să-i schimbe arcurile. Apoi a urmat o bufnitură şi s-a făcut o liniştea în care s-a trezit. Realitatea era crudă. Locomotiva lui, locomotiva cu care a adus primul transport de minereu, a sărit de pe linie şi mergea pe traverse până i-s-a spart motorul, zgomotul care l-a trezit,la pus în temă cu distrugerile făcute locomotivei de mină. Un asemenea motor cumpărat de la ruşi costa vreo 20 de mii şi legea spunea că persoana care aduce un prejudiciu material, unui mijloc fix, în valoare mai mare de 137 de lei ( ciudată cifră) va fi condamnat penal. Aşa ceva, pe aceste locuri, nu s-a mai întâmplat. Toate aceste abateri, săvârşite de Goga, erau un concurs nefericit de împrejurări, ale lui Iacob dar şi ale altora. După lungi dezbateri au ajuns la concluzia că; după ce va reda în funcţiune locomotiva, ca pedeapsă, va lucra trei luni pe tractor fiind şi retrogradat c-o treaptă la salarizare. Chestia aceasta cu tractorul, iarna, era ca un banc de la “Radio Erevan”. Deoarece condiţiile de transport pe afară, la orizonturile superioare iarna, nu se puteau realiza deloc. Ca atare în acel anotimp transport pe “afară” nu se făcea. De mult acest lucru a fost considerat imposibil.

Nu s-au făcut poate până acuma, dar uite că acum când într-adevăr condiţiile sunt şi mai vitrege, iarna aceasta fiind foarte grea, s-a găsit cineva, că au nevoie de şină de cale ferată, chiar la ultimul orizont, la Nepomuc. Maistrul i-a spus lui Iacob să se pregătească de drum pentru că şina nu se putea transporta prin puţ. Exista un defileu, care se şi numea “Strâmtoarea Dracului”, pe unde aerul se condensa şi se transforma în gheaţă. În iernile în care temperaturile nu scădeau mult sub zero, în Strâmtoarea Dracului se forma gheaţă groasă datorită vitezei curentului de aer, cât şi a debitului mare a acestuia şi a presiunii lui în momentul în care se “lamina” printre stânci . Acum gheaţa formată era un perete aproape circular de vreo trei patru metri. Toţi care aveau ceva influenţă la maistru l-au rugat, sau au încercat să-l influenţeze cumva, să nu-l trimită încă cu acel transport deoarece drumul acesta era în acest moment foarte periculos. Planul nu se realizează cu milă şi pomeni. Este nevoie de şină, atunci trebuie dusă şina. Iacob ştia lucrurile acestea şi n-a aşteptat rezultatele ”întrevederilor”. Şi-a pregătit tractorul, a încărcat şina şi a pornit spre Nepomuc. Până a trecut prin Strâmtori, toţi l-au urmărit şi petrecut din priviri. El parcă ne vedea. S-a suit în picioare pe tractorul lui cu şenile şi ne făcea cu mâna. După ce a trecut hopul Strâmtorii Diavolului, nu se mai vedea. Când a ajuns la Nepomuc ne-a telefonat. Aproape că am izbucnit în urale. Aşa ceva n-a mai făcut nimeni. Apoi lumea s-a liniştit şi parcă a şi uitat de el. Pe la sfârşitul şutului am observat că anumite persoane şuşoteau între ele, lucru ce m-a speriat. Aşa a şi fost. În ultima curbă, la întoarcere, sania a ieşit din drum alunecând pe buza dealului antrenând în cădere şi tractorul în râpă. Iacob a fost prins de tractor în rostogolire şi l-a făcut una cu pământul Aşa l-am pierdut pe cel mai bun mecanic, dar şi un om plin de viaţă, câtă i-a lăsat Dumnezeu.
– Şi eu care mai speram să se vindece. N-a avut zile mai multe. Oricum mulţam de ştiri. Ne întâlnim la Cenaclu.
– Nu te mai reţin cu toate că mai avem o problemă de rezolvat în comun.
– Despre ce-i vorba?
– Nu-mi fura caimacul. Îţi spun sâmbătă.
– Atunci la bună vedere.
– Numai bine şi cei doi prieteni se despărţiră vizibil marcaţi de evenimentele ce se derulau în jurul lor.

Despărţindu-se, Anton îşi continuă gândurile sale vis-à-vis de cele discutate cu prietenul său. Pe Dan nu l-a interesat niciodată mineritul nici măcar ca statistică. Acum a ajuns ca el să pună întrebări, să analizeze acest fenomen. Anton ştia că Dan nu-l întreabă de minerit ca să scrie şi el o carte despre asta, sau de complezenţă. Dan era un om deosebit de inteligent şi ştia că un organism slăbit şi bolnav, căruia azi îi cedează un organ, mâine va ceda altul până ce boala va pune stăpânire pe tot corpul. Şi acest organism bolnav era ŢARA. Şi Dan vroia să ştie cine urmează să fie distrus după minerit, agricultură, construcţii de maşini şi altele, că semne de revenire nu se întrezăresc. Am ajuns să facem pasenţe cu propriile noastre vieţi, ale noastre şi familiilor noastre.
Sâmbătă s-au întâlnit la cenaclu. A citit poezie o profesoară de Limbă Română care a funcţionat multă vreme la aceeaşi şcoală unde lucrează şi Anton. De regulă poezia de început, probabil că se manifestă doar la poeţii începători, pleacă de la o stare de revoltă, cel mai adesea împotriva nedreptăţilor sociale, a sorţii sau a unei iubiri refulate. Cum persoana în chestiune nu a ştiut ce-s greutăţile materiale, poezia dânsei s-a axat pe retrospecţie interioară şi pe filosofia vieţii. Din tonul poeziei doamnei, străbătea un regret al consumării vieţii domniei sale, privită din înălţimea vârstei la care a ajuns. Era o revoltă manifestată în sine, între modul cum şi-a trăit viaţa şi cum ar fi putut s-o trăiască mai bine, posibilităţi dânsei fiind de ”peste” belşug. Dânsa considera că în timpul tinereţi sale că ar fi trebuit trăită viaţa în plenitudinea ei. Pe de altă parte, se simţea un oarecare reproş adus soţului, care din scrisele dânsei, a reuşit să-şi creeze un univers al său în care, ciudat, dânsa n-a fost prezentă continuu. Poeta era pensionară, versul curgea fluid, fără nici o sincopă a limbii sau a ideii. Ca şi în alte şedinţe ale Cenaclului şi acum s-au aflat să dea exemple, să critice, să combată exact cei care încă n-au scris nimic dar sunt cenaclieri de zeci de ani. Frumos a vorbit Dan, care a evidenţiat mai ales pasajele ”oglinzi”, materializate în peisaje, licenţe poetice, metafore. Era într-adevăr un regal de poezie, dar care n-a fost receptat de cenaclieri aşa cum ar fi fost de dorit, deoarece, aşa cum se întâmplă în ultimul timp, cenaclul are şi un punct al ordinei de zi care nu se face public. La acea şedinţă, unii credeau că, trebuia cumva găsită o reabilitare a fostului director de la cultură care a fost pus pe liber. Nu mă interesează cine i-a analizat nefăcutele, dar şedinţa noastră, ce se dorea a noastră, a fost bulversată de ideile expuse, idei străine de context, care au avut impact negativ asupra versurilor citite. Anton a luat cuvântul printre primii făcând prezentarea de cunoaştere a profesoarei care a funcţionat atâţia ani tocmai pentru a învăţa copiii limba noastră. A mai vorbit şi de activitatea poetei, care de la acea memorabilă zi, a mai “scos” două volume de versuri şi se pare că nu vor trece neobservate. După retragerea la OJT, Dan s-a cuplat la o masă la cu Anton. S-a bârfit mult dar printre celelalte într-un târziu Anton zice:
– Dane n-ai impresia uneori că viaţa ne este prinsă în fel de fel de conjuraţii? Sau cum se spune mai nou, nu crezi că viaţa noastră, viaţa care noi ne-o credem intimă şi particulară ne-o manipulează alţii? Ideea asta mi-a venit de la duplicitatea problemelor din cenaclu.
– Hai măi că ’48 a trecut de mult.