Apoi atmosfera aceea cu fumul gros de tutun, nu te prea îndeamnă la peroraţii. În fine să intrăm undeva. Acel undeva s-a nimerit a fi cofetăria ”Violeta”. Era să zicem localul ideal dar este aşa de luminat parcă era pregătit pentru conjuraţii. Vom putea petrece aici o oră, două.

– Am rămas cu vechile poveşti, la dezastrul produs în Rodna de tătari la 1241, care au ocupat Cetatea prin cumpărarea lui Hertzel şi Ditrich, şi au trecut-o prin foc şi sabie, iar pe cei mai tineri şi mai vajnici luptători i-au luat în Hoardă.
Aristaldis a coborât cu falanga lui să dea riposta tătarilor. A aflat cetatea încă fumegând şi nici picior de tătar. Cu toate că le ştia “obiceiurile”, de această dată tătarii au acţionat într-o grabă inexplicabilă chiar şi pentru un militar de carieră. Lucrul acesta i-a luat ultima posibilitate de-a trimite o ştafetă Bistriţei care să-i prevină de nenorocirea ce urmează să se abată peste ei. Aristaldis a trecut în revistă pagubele materializate prin distrugere şi jaf. Nu mai exista nici un supravieţuitor. Dacă tot ce era construcţie a fost incendiat, ruperea de nori care a căzut peste Cetate a umplut-o cu noroi pe toată faţa cetăţii. Trebuia începută curăţenia. Trebuiau şterse urmele mongolilor. Treabă era destulă, oameni nu prea mulţi. Cel mai dureros şi neplăcut lucru era adunatul şi îngropatul cadavrelor. Putea spune că nu era om din falanga sa care să n-aibă un mort de îngropat. Pe măsură ce se adunau cadavrele într-o meandre a Samusului, Aristaldis devenea tot mai agitat şi mai supărat. N-au adunat nici un sfert din cei morţi ca să i se certifice bănuiala. Între morţi nu era nici unul dintre acei care a fost în catacombe. Negru de supărare, cu sufletul întristat, a luat un detaşament cu care s-a dus la poarta cetăţii de la hait şi cealaltă poartă de la biserică. Ambele erau colmatate. Acum era convins că n-a fost numai o luptă pierdută. Asupra satului său s-a abătut un dezastru. Poate de atunci pe locurile acestea, uşile de la intrare nu se mai fac numai cu deschidere înspre interior. Pe atunci uşile toate se deschideau numai spre exterior şi în acest caz colmatarea uşilor a dus nu numai la blocarea locuitorilor cetăţii în catacombe, dar şi asfixiaţi lor, după colmatarea uşilor şi a puţului de aeraj. Aşa s-au sfârşit urmaşii cetăţii alături de toate femeile din cetate. Acum erau ca un copac care-şi pierde trunchiul. Nimeni nu şi-a putut imagina o nenorocire atât de mare. Şi dacă ar fi stat în faţa mongolilor, dacă ar fi participat la zdrobirea lor, n-ar fi putut înregistra o asemenea pierdere. Cine-şi poate imagina viaţa unui sat, a unei comunităţi fără copii, fără femei. Poate până atunci oricine făcea planuri asupra unei localităţi, în aceste planuri erau incluse utilităţile, poate dorinţele, poate un anumit confort, dar să-ţi faci planuri pentru o localitate în care nu va fi procreaţie şi fructele ei copiii, parcă-i nelogic. Nu stă în picioare. Localitatea îşi pierde sensul existenţei. Detaşamentele de luptători au reuşit decolmatarea uşii de pe cetăţuie. Duhoarea care le-a inundat nările confirma bănuiala lui Aristaldis. Au intrat cu toţii în catacombe.

Au aprins torţe şi au făcut o slujbă de pomenire în vaietele tinerilor şi a mai puţin tinerilor, care au pierdut tot ce însemna parte femeiască a acelei cetăţi. După această slujbă cutremurătoare, Aristaldis a dat ordin să se acopere poarta Cetăţuii de veci, oferind catacombele de mormânt acelor care acolo şi-au lăsat viaţa.
Malul Samusului “a primit” toate victimele lăsate de mongoli. Cimitirul comun avea întinderea unui teren de spectacole care se dădeau cu diferite prilejuri în acele vremuri. Pierdem oamenii, câştigăm cimitire şi terenuri de care nimeni nu mai are nevoie, gândea Aristaldis. Odată cu închiderea catacombelor şi curăţarea cetăţii de cadavre, oamenii din subordinea lui Aristaldis, foştii soldaţi şi mineri, au început a slăbi disciplina, parcă dădeau semne de oboseală, de demoralizare. Tot ce au fost ei, tot ce au avut ei a dispărut şi atunci care-i sensul atâtor jertfe când nu-ţi mai rămâne în viaţă soţia, urmaşii, nimic. Dacă fostei armate a lui Aristaldis i se păreau toate inutile, regelui Bela nu-i era indiferentă situaţia visteriei, a curţii. Confirmându-se dezastrul făcut de tătari şi asupra Bistriţei, a numit pe Pavel comite al Rodnei şi Bistriţei, cu dorinţa expresă de-a le ridica aceste cetăţi, cât mai repede posibil la posibilităţile economice de altădată şi evident trimiterea în visteria regală a cât mai mult aur, raţiunea regelui de-a avea mine. Numai că aici, la minele din Rodna, pentru prima oră s-a ivit o situaţie specială. Armata lui Aristaldis era formată numai din mineri, şi dacă s-ar fi petrecut lucrurile, cum ei le-au plănuit, minerii ar fi trebuit să dea o ultimă lovitură inamicului. Cum lucrurile nu s-au petrecut astfel, această armată compusă cam în proporţii egale dintre băştinaşi şi specialiştii mineri, robii aduşi de Kondrad, care majoritatea erau saşi. Interesele acestora coincideau doar la capitolul că erau la fel de săraci după acest pârjol. Cu toţii au pierdut tot ce se poate. În atare situaţie, Aristaldis şi-a deplasat oameni în jurul mormântului comun care era în cotul Samusului şi le-a spus:
– Slujbaşi şi apărători ai cetăţii. Dumnezeu ne-a pus în faţa noastră această dură încercare din care poate nu toată lumea va ieşi cu bine. V-am adunat aici să vă spun că atâta timp cât aţi servit Cetatea sub comanda mea, ori la muncă ori la luptă niciodată nu mi-aţi dat motive de-a mă plânge de modul eroic cum aţi procedat în ori ce situaţie. După acest dezastru lucrurile s-au schimbat de aceea trebuie să hotărâm ce ne rămâne de făcut, acum când suntem mai puţini, dar suntem şi de mai multe neamuri. Poate acestea-s clipele cele mai grele din viaţa acestei cetăţi. Cu toate că ne lipsesc de toate, ca să ne refacem tot noi o să trebuiască să dăm. Mă gândesc că n-a trece mult timp şi vor sosi cămăraşii după aurul regelui. Tuturor sufletul ne este cernit după această groaznică încercare. Sunt sigur că mulţi dintre voi s-au gândit să părăsească Cetatea şi aş înclina să le dau dreptate şi să le doresc ca Domnul să-i ajute pe unde vor ajunge, dar nu uitaţi dragii mei că ori unde veţi merge, ca şi aici de altfel, va trebui să începeţi tot cu începutul. Şi acolo va trebui să adunaţi nimicul lângă nimic. În faţa voastră, a tuturor, slobod din robie pe robii mineri aduşi de Kondrad. De azi înainte hotărăsc că toţi locuitorii Cetăţii sunt oameni liberi.

Dacă credeţi că suntem capabili să ne întreţinem pe noi şi cetatea, dacă doriţi acest lucru, atunci ascultaţi poruncile mele. Alicante cu oamenii care-i are vor trece la munca în mină, blestemul nostru este că le avem dar tot ele sunt siguranţa prosperării noastre. Pavăl, noul comite al Rodnei şi Bistriţei, urgent se va apuca de agricultură şi aici şi în Bistriţa, mai ales cât mâlu-i numai bun de semănat şi Dumnezeu ne promite recolte mănoase. Oamenilor mei şi mie ne revine sarcina de-a ne apuca să facem casele ca fiecare să aibă unde să-şi pună capul jos. Vom aduna prima dată lemnele doborâte pe Valea Mărilor, apoi de pe celelalte Văi şi mai la urmă resturile aprinse de tătari. Primele case le-om face pe Poderei şi sub Măgură, ca să nu mai avem probleme cu apele. Numesc pe sutaşul Bohoţăl cu oamenii din comanda lui să asigure liniştea şi paza Cetăţii. Bureacă Teofil va fi purtătorul necazurilor noastre în toate satele din Valea Rodnei cărora le las vorbele acestea: ”V-am fost scut şi pâine sute de ani. Azi a venit vremea să faceţi voi acest lucru pentru noi. Am rămas fără mame, neveste fiice şi fii. Până bunul Dumnezeu ne-a da prima recoltă trimiteţi-ne voi mâncare să putem răzbi refacerea Cetăţii. Şi mai poftesc să ştiţi că de acum horele tinerilor se vor ţine în fiece Duminecă în fiecare sat începând de la noi. Tineri care se vor plăcea e bine să fie binecuvântaţi de părinţi şi alduiţi ca şi Domnul să facă acelaşi lucru cu ei. Astea-s vorbele noastre către voi şi nerăbdarea noastră de-a vă vedea este mare. Poftiţi dară cu voie” Terminând de transmis poruncile, Aristaldis a terminat, trimiţând pentru ultima dată o ultimă poruncă fostei sale armate: ”Timp de trei zile bociţi-vă morţii şi faceţi cele de cuviinţă după care fiecare va face ce trebuie”

* * *

Prinşii tătarilor din Rodna, Aulu, Kondrad, Severius şi celelalte tinere căpetenii şi soldaţi, erau legaţi în funii şi traşi după caii mongolilor spre Bistriţa pentru a-i folosi de nadă.

* * *

În pelerinajul său de întoarcere de la Pământul Sfânt înspre Prusia, Germania, Kondrad a trimis o ştafetă vechilor prieteni ai familiei sale din Slovenia, Gut Keled, cărora le adresă o epistolă. Familia Gut Keled era o familie bogată, puternică şi cu mare influenţă la curtea regelui Arpad. Familie prin care căuta să afle adevărata stare de spirit din ţările germanice, mai ales de când Teutonii au fost alungaţi din Acrra. După vreo două săptămâni au ajuns la Lemberg şi spre marea lui surpriză în loc să-l aştepte solul lui acesta era însoţit chiar de prietenul său Karol Gut Keled, având şi o mică suită. După primirea salutului şi puţine vorbe de bun venit, Keled fără nici o vorbă se puse în faţa convoiului, făcându-i semn şi lui Kondrad să facă acelaşi lucru şi convoiul se puse în mişcare la comanda lui Keled, făcând o întoarcere cu direcţia înspre sud către moşia lui din Slovenia. Mirat de asemenea întorsătură a lucrurilor, Kondrad se execută fără a pune nici o întrebare.