Aristaldis după pomenirea morţilor, a trecut la refacerea caselor cetăţii Rodna În cetate nu toate casele au fost arse. Au fost multe case răspândite pe o arie mai mare şi care erau intacte. În ele s-a făcut curăţenie şi au fost cazaţi mai mulţi. Fiind numai bărbaţi, fără familii, n-au fost probleme speciale la cazare. Apoi au trecut la repararea caselor care erau mai puţin deteriorate şi în acest fel problema locuinţelor, a cazărilor n-a mai fost problemă. Cu toate aceste probleme făcute, Aristaldis ştia că nu poţi rezolva simplist problema caselor dintr-un sat dacă ai o casă pe un deal alta pe altul şi locuitorii acestei case sunt străini, ca după un timp să se prezinte stăpânul casei şi locuinţele ocupate astfel trebuiesc redate proprietarilor. Ca să evite asemenea motiv de intoleranţă, a luat o echipă de dulgheri saşi şi o altă echipă de dulgheri români. Le-a prezentat locul care trebuie curăţat şi de unde vor începe construcţia satului din nou. După curăţarea locului, fiecare echipă trebuie să facă o casă, modelul care-l ştiu ei cel mai bine, acela să-l facă. Aceste case în prima fază va fi cadoul obştii primilor tineri căsătoriţi, indiferent de provenienţa lor. De aceea trebuie să fie ceva reprezentativ, ceva care să placă şi mai ales să atragă, să le placă tinerilor familişti. Cele două echipe au primit şi ajutoare care le aduceau lemnele şi le pregăteau, pentru acea partea componentă, care urma să fie în noua construcţie. Casele aveau amplasamentul faţă-n faţă, peste drum şi în dreapta vechii biserici arse de mongoli. Deci amplasamentul acestor case erau în centrul satului. Lucrul pornit a luat o turnură neaşteptată. Românii n-au fost mulţumiţi de această hotărâre a lui Aristaldis şi au cerut ca prim început să facă două case. Aristaldis i-a întrebat de ce? Problema pusă era că la noi construcţia caselor au început demult şi în perioada dacică deja aveam o construcţie de casă specifică acelei perioade care se mai realizează şi astăzi. Astăzi acele construcţii au evaluat, au primit un specific local care s-a impus în acest domeniu. De aceea dorim să construim cele două prototipuri de case şi în funcţie de preferinţe vom opta pentru unul sau altul dintre modele. Aristaldis nu a văzut un impediment în acest lucru aşa că a fost de acord cu pretenţiile dulgherilor băştinaşi. Au început concursul. Dulgherii români foloseau grinzile caselor lungi la lungimea integrală a caselor. Îmbinarea lemnelor o făceau ca şi dacii în mucuri. Casele saşilor erau făcute cu preponderenţă din capete scurte de lemne. După ce îmbinau partea de jos a casei, talpa casei, unde foloseau grinzi întregi, în rest foloseau numai lemne scurte capete. La partea superioară de încheiere a camerelor, din nou foloseau grinzi întregi la îmbinare. Acest model de case construite de saşi aveau avantaje constructive: se foloseau bucăţi scurte, de aici concluzia că puteau lucra mai puţini oameni la făcutul unei case. Maximul trei oameni cea ce nu putem pretinde la grinzile cu lungimi de 8-12 m care se foloseau la casele româneşti. Costau mai puţini bani şi dacă se dorea se putea lucra după două trei zile sub propriu acoperiş cea ce era extra ordinar mai ales pe vreme neprielnică.

Ca şi timp de construcţie, era ceva mai lung decât la construcţia caselor româneşti datorită faptului că se efectuau mai multe îmbinări în lemne la casele săseşti. Acestea erau impresiile celor două echipe de dulgheri. Casele rămâneau netencuite, această operaţie cădea în sarcina proprietarilor. Casele erau frumoase, parcă cele săseşti erau mai vesele. N-au stat mult goale că primii însurăţei au apărut după prima horă care a avut loc aici. Aşa a început, pentru a câta oră, mugurii vieţii în Cetate. Comanda Bistriţei a început a aparţine saşilor care au primit drept Comite pe un Herman, ce a ştiut să ţină cumpăna între profiturile comunităţi săseşti şi veniturile Coroanei Ungariei. În afara militarilor de carieră, a Teutonilor, s-a pus bazele şi unor afaceri negustoreşti care în final au reuşit ca să atragă pe militari transformându-i pe uni dintre ei în negustori. Poate că aceste revigorări ale comunităţilor săseşti s-au putut face şi datorită răscoalei cetăţii Câlnic împotriva regelui Bela care evident că nu dorea să scape din mână averile aduse de Cetăţile de margine şi în acest caz a mai slăbit puţin hamul fiscal, ocazie de care au ştiut profita imediat atât saşii cât şi nobilii. O altă cauză a mişcărilor de reorganizare din acea perioadă, erau aducerea a unui al doilea val de “oaspeţi”, de această dată cu mai puţini teutoni, imediat după Invazia tătară, “oaspeţi” care să repopuleze zonele pustiite de tătari şi mai ales unde regele Bela avea interese mai mari. Tot cu această ocazie, nobilii ardeleni pretinzând distrugerea “documentelor privilegiate” sau “confirmări” au cerut cancelariei altele în care evident erau incluse şi pământurile care şi le-au dorit şi care nu le-au avut niciodată. Odată cu aceste “confirmări” care au continuat şi sub regele Ştefan, fiul lui Bela, unii şi-au pierdut tot iar alţii au dobândit mult, atât de mult că au trebuit făcută o nouă reorganizare a comitatelor. Breasla negustorilor din Bistriţa a reuşit să se interpună între rege şi Rodna şi pentru trei sute de ani vor fi stăpânii lor, a rodnenilor, a minerilor din Rodna. Saşii care au rămas şi cei care au repopulat localităţi din Ardeal, vor avea stările de cetăţeni liberi cu foarte multe fiscalităţi reduse. Ei fiind muncitorii în mine, agricultori, sau meseriaşi liberi. Acei dintre ei, care au venit cu primii teutoni, au acumulat deja ceva averi. Unii s-au “transformat” în neguţători, ceilalţi având funcţii de apărare ale domeniilor sau ale Cetăţilor, păstrând în permanenţă şi funcţii în conducerea militară a obştilor, am putea spune, până în zilele noastre. Această perpetuare “la comanda” militară a localităţilor s-a datorat la început, bunele lor relaţii cu meşteşugarii şi negustorii cetăţilor militarizate ale Braşovului şi Sibiului, care le livrau arme. Mai târziu aceste relaţii au devenit foarte favorabile cu conducătorii acelor sate, cetăţi sau comitate şi chiar cu puterea Imperială, prin mijlocirea şi concilierea acestor militari de carieră, în ori care situaţie sau diferend dintre ele. În Bistriţa negustorii îşi construiesc în acele vremuri chiar un cartier, Şugălete, construcţie ce există şi astăzi.

– Cu ceva timp mai înainte ai folosit o expresie: ”Cătane negre” la ce se referă această denumire deoarece se ştie că negrii n-am avut pe aici şi robii ţigani au apărut mult mai târziu, deci era exclus ca acei oameni să se afle printre apărătorii pământurilor româneşti.
– Puterea Imperială austriacă, considerând prea costisitoare paza marginilor imperiului, după 1524, pe modelul dalmaţian, se hotărăşte să mai facă două regimente de graniţă. Unul cu reşedinţa la Orlat pentru partea de sud şi al doilea cu sediul la Năsăud pentru partea de est a imperiului, lucru ce se întâmplă în anul 1762. Măsura n-a fost bine văzută de nimeni. Nobili îşi pierdeau iobagii, ţăranii se vedeau ”legaţi” militar împotriva fraţilor moldoveni. Foarte mulţi români fug în Moldova să nu fie înregimentaţi. După ce le satisfac doleanţele (între timp a avut loc şi-o revoltă a grănicerilor năsăudeni), se constituie Regimentul II de grăniceri Năsăud. Dar cum toate “puterile” sunt zgârcite, peste uniforma de vară, soldaţii n-au mai primit alte piese ale uniformelor niciodată. Pe acele meleaguri se face o pănură (postav) groasă din lână ţigaie. Din lâna albă se fac pănuri albe, material din care se croiesc hainele de iarnă de sărbătoare. Din lâna cea neagră, se fac cam toate hainele de iarnă care nu sunt ”de părade” . Lâna ţigaie este o lână inferioară şi ca să fie ceva de pănura respectivă care-i foarte groasă după ce a fost făcută, o duc la piuă unde săptămâni întregi o bat continuu. În final devine un material cu o grosime medie de 7-8 mm prin care nu trece apa niciodată, în schimb este foarte călduroasă. Cum din pănura albă se fac straiele de sărbătoare, de iarnă, a rămas ca: chitul, lecărul, căputul, sumanul, laibărul, care-l vor purta ei ca soldaţi să fie negre deoarece sunt ”tot la slujbă”. Şi în acele sate se cunoştea cum se poate obţine astrahanul, dar oamenii de acolo, nu numai că sunt economi, mai sunt şi miloşi, ei nu consideră faptă omenească, ca pentru o căciulă brumărie, să jertfeşti două animale. Aşa a rămas ca ale lor cuşme să fie tot negre dar din piele obişnuită de miel. Astfel au devenit grănicerii “Cătane negre” din cauza culorii costumaţiei. Dar despre ei cred că ar fi un interlocutor mult mai bun decât mine Bonaparte, mai ales că s-au cunoscut şi s-au “gratulat” reciproc de două ori. Prima întâlnire “s-a dat” pe 30 Octombrie 1796 în timpul bătăliei de pe râul Piave, unde “cătanele negre” au oprit armata franceză, a lui Napoleon ca să nu împresoare armata austriacă. Grănicerii au fost citaţi pe Ordinul de front pe armată şi Napoleon le-a dat denumirea de ”îndrăcitul batalion”. A doua ocazie de-a “se întâlni” a fost pe 15-17 Noiembrie 1796 la podul de la Arcole unde trei zile Napoleon nu a putut străbate liniile ocupate de Grănicerii năsăudeni. După terminarea luptei, în raportul întocmit către Directorii Republicii scria: „Admir statornicia şi vitejia acestui batalion “îndrăcit” şi nu găsesc suficiente cuvinte de laudă, pentru aceşti îndărătnici “nemţi” a căror rezistenţă era într-adevăr eroică…dacă ar avea un asemenea batalion ar ajunge la Viena în trei zile”. Aste-au fost Cătanele Negre. Deci negreala lor venea de la culoarea lâni cu care erau îmbrăcaţi nu venea nici de la culoarea pieli şi cu atât mai puţin de la sufletele lor care erau viteze