Anton se uită la caietul ponosit, cu scoarţele roase de vechime şi frecături, care ca prin minune a rezistat atâtor mutări, frecături primite de la dosirea lui în multele-i ascunzători, de la salteaua patului şi până după cornii acoperişului streşinii casei, prin valize şi printre alte cărţi sau reviste. Caiet c-o vechime apreciabilă care i-a servit de jurnal, în copilărie, în adolescenţă şi după reaflare şi mai curând. Aici erau acele însemnări intime care păreau, atunci când au fost scrise, mari secrete pentru autor, dar el era convins că însăşi pentru bunul mers al lumii, aceste însemnări erau deosebite. I-a fost multă vreme cel mai important confident dar şi marea durere de cap când credea că nu este destul de bine ascuns şi ar putea fi găsit de cineva, care să-i divulge marile lui secrete, dar şi marile slăbiciuni ce l-ar putea discredita în ochii prietenilor, dar mai ales ale… unor fete care aveau deja pagini întregi în inima lui. Era un tronson de viaţă care era trăită într-un iureş ce alterna de la sublim la dezastru. Când a fost primit în UTC pe adeziune scria că: “Utecistul nu trebuie să aibă secrete faţă de organizaţia de bază”. A fost o mare dilemă pentru el. Să spună că a scris un jurnal intim, să nu spună? Ar suferi organizaţia dacă el n-ar pomeni de secretele din jurnalul lui? De fapt de ce trebuia a spune că a ţinut un jurnal. Nu toţi oamenii ţin jurnale. Un candidat care urma să fie primit, a “recunoscut” că are neamuri în străinătate… la Cluj şi nu a mai fost acceptat în organizaţie. O însemnare din jurnal:
“6-august 1957. Este zi de luni. Am fost la şcoală cu toate că-i vacanţă. M-a rugat tovarăşa instructoare de pioneri să învăţ un pioner să cânte la trompetă. De fapt nu era vorba de cântat ci doar să poată sufla semnalele necesare în activităţile pionereşti. Eu eram ultimul şi singurul care mai ştia să sufle la trompetă din şcoala noastră şi eram în ultimul an de şcoală. Alesul tovarăşei, era nu chiar o nulitate în materie de muzică şi instrumente de suflat. Dar cred că era un mare puturos. Nu-i trebuia nu ştiu câtă ureche muzicală pentru aceasta, dar băiatul respectiv nu vroia să fie întotdeauna primul la orice activitate, viitoarea datorie a trompetistului. Am rugat mai mulţi copii să vină să se joace în curtea şcolii fotbal. Gândul meu era să prind pe unul pe care să-l învăţ cât de cât să cânte la trompetă. N-am reuşit. Poate altădată. După masă nu prea aveam ce face. Un vecin, care avea un lan de porumb lângă Someş, m-a rugat ca atunci când voi avea timp să mă mai uit şi eu prin el. Porumbul era deja în lapte şi copiii care veneau la scaldă, mai rupeau şi puneau pe jar doi trei cucuruzi. Am intrat în lan şi am parcurs vreo trei şire, apoi am luat-o înspre dreapta lanului. După vreo zece metri am auzit nişte voci ciudate în lan. Nu semănau cu vocile copiilor care ar fi venit la furat porumb, de aceea am devenit mai atent şi totodată mai precaut. Într-un loc cu mai puţin porumb, era Gherghina cu faţa în sus şi peste ea era Mielul, doi copii ai vecinilor cu unul sau doi ani mai mici ca mine. Pentru prima oră în viaţă vedeam un act sexual în plină desfăşurare. I-am văzut cum erau aşezaţi, cât şi ce se poate vedea în asemenea dezlănţuire de iubire.

Mă gândeam că din câte am auzit, ar fi trebuit să strig, aşa făceau toate femeile dacă-şi vedeau bărbaţii, cu sau peste altele. Mie, cei ce se iubeau îmi erau vecini şi prieteni, drept care Gherghina mi-a făcut cu ochiul, când am trecut pe lângă ei, dar Mielul preocupat de ce făcea, nici nu m-a observat continuându-şi galopul de plăcere. Ceva mai încolo era Măriuţa care văzându-mă s-a bucurat. Şi ea era fetiţa altui vecin, ştia ce se întâmpla ceva mai încolo şi mi-a spus că şi-au dorit să se încerce cu Mielu. El a ales-o prima dată pe Gherghina, dar dacă eu doresc poate s-o facă şi cu mine. N-aş putea să spun că eram bulversat, era o situaţie nouă ne mai întâlnită pentru mine. Tot povestind, Măriuţa a început să facă lucruri pe care nici nu bănuiam că le ştie de cum să le şi facă lejeră, cu bunăvoinţă chiar. Şi-a deschis nasturii la rochiţă, mi-a arătat merişoarele, mi-a pus mâna mea pe ele, eu i le-am mângâiat. Erau drăguţe, plăcute la mângâiat, şi-mi dădea fiori. Apoi şi-a dezvelit burtica şi şi-a deschis picioarele. Eram pe punctul de-a mă pierde. Formele trupului proaspăt de fată tânără, toată goliciunea ei şi poate nu în ultimul rând acea abureală de vis, care ţi-se tot promite, tot timpul şi nu eşti niciodată sigur că va apărea cândva, acum era aici lângă mine şi-mi era oferită cu plăcere. Eu în acest timp m-am transformat într-un arc şi totul părea neverosimil. Fata era în vremea când deja începuse să-i crească flocuşeii şi după ce şi-a deschis picioarele am văzut şi eu pentru prima dată cum arată o femeie “acolo”. Toate aceste văzute şi pipăite mă exultau. Priveam trupul fetei cu o neruşinată poftă. Nu eram în stare să cer ceva de frică să nu dispară prezentul Era prima oră când vedeam cert şi clar de ce unii oameni se numesc… femei. Era grăsuţă cu labii proeminente. S-a băgat sub mine, a pus ea mâna şi a aranjat toate să fie bine. Doamne prost mai eram. După consumarea primei rate ale extazului şi fericirii bărbăteşti, ne-am dat seama că şi vecinii noştri erau deja la poveşti. După cum ei au avut înţelegerea, Măriuţa s-a dus cu Mielu. Gherghina şi cu mine ne-am retras ca şi cum figuram şi eu în înţelegerea făcută de ei. Mi-a prezentat şi ea frumuseţea trupului ei. Şi ea m-a îndemnat la mângâieri pe micuţele ţâţuci, pe trup, pe…. La ea m-am uitat mai liniştit oarecum, aveam deja o experienţă. Atunci mi-am dat seama că nu există două lucruri identice, chiar dacă poartă acelaşi nume. Cu toate că era mai mică ca mine, Gherghina ştia de ce avea nevoie de la mine, făcându-mă să trăiesc câteva clipe sublimul. La despărţire, ne-am sărutat şi probabil că gândurile noastre zburau la următoarele întâlniri. Chiar le-am catalogat pe fete cu apelativul de “fete cu mari disponibilităţi”. Nu pot să-mi dau seama nici acum de întâmplarea de atunci. Ce le-a venit fetelor să facă acel tur? Cu toate că eram vecini, ne întâlneam zilnic, dar ziua de 6 august nu s-a mai repetat niciodată.

17 septembrie 1977
Omul care era atunci directorul scolii, în perioada de finalizare a construcţiei liceului, era un om care a ajuns la o maturitate profesională, în virtutea căruia în stadiul de terminare a lucrărilor, şi-a permis să facă mici retuşuri dar cu avantaje importante în procesul de învăţământ. Bunăoară la capătul fiecărui coridor, l-a închis cu câte-o uşă, spaţii care a devenit ulterior cabinetele viitoarelor catedre. Aceste cabinete erau nişte spaţii de lucru pentru oricare profesor care avea şi alte probleme în afara predării propriu zise, corectarea lucrărilor, discuţii cu membrii de familie ai elevilor şi altele. Într-un asemenea cabinet mă aflam în acea după amiază, unde mi-am făcut lucrarea de grad I şi acum am ajuns în faza definitivării acestei lucrări. De altfel această lucrare este deosebită, pentru că ea este confirmarea muncii cadrului didactic respectiv, într-o mare perioadă de timp dublată de-o mare experienţă de predare, pentru perfecţionarea muncii la catedră. Realizarea lucrării a fost un efort prelungit şi continuu pe o perioadă de doi ani. Refăceam bibliografia care cuprindea 43 de titluri la o lucrare de 254 de pagini. Încântat de ”operă“ mi-am făcut drum la un alt cabinet, unde prietenul meu Iuliu, era şi el angajat la exact acelaşi efort intelectual, conceperea lucrării de grad I. Din ‘77 ne-am corijat toate drumurile şi acţiunile, perfecţionările, examenele la probele de politica partidului, ce mai, de atunci toate le-am făcut împreună, chiar şi orarul îl aveam aproape identic. Până şi lucrările de grad aveau aceleaşi subiecte dar procedeele de rezolvare aveau alte variante. În acest caz era firesc că ne-am mai consultat, ajutat şi aş fi zis că mergeam cu munca în paralel. Mi-am aranjat cu plăcere cărţile consultate pe raft, ciornele, resturile de hârtii şi lucrare, în altă parte şi cu manuscrisul sub braţ, ca un luptător victorios, m-am dus la o ultimă discuţie cu colegul pe această temă. Practic vroiam să văd lucrările noastre pe aceiaşi masă, să ia el lucrarea mea, eu pe a lui şi să le facem o ultimă verificare înainte de-a le da la legat. Am intrat în cabinetul lui, din cealaltă margine de şcoală şi el tot un fost capăt de coridor. După deschiderea uşii am rămas stupefiat de “ordinea care domnea” la locul de studiu şi muncă al colegului. Spaţiul de lucru , care ar fi trebuit să fie, era de fapt un haos de nedescris. Cărţi aruncate de-a valma, hârtii scrise şi mai puţin scrise, le găseai pe orice porţiune pe care s-ar fi putut aşeza. Era parcă un birou în care s-a jucat fotbal dar nu cu o minge ci cu cărţi şi imprimate, hârtii. Colegul meu, vânăt la faţă, cu părul ce i-a mai rămas ne smuls, vâlvoi, iar el obosit se odihnea pe un scaun.
– Ce Doamne feri s-a întâmplat aici ?
– Nimic…ce să se întâmple ?
– Te-a supărat cineva ?
– Nu…
– Atunci spune-mi ce-i cu tine. Ce s-a petrecut aici ? Ori poate pe mine eşti supărat ?
– Nimic din toate acestea. Am constatat că nu sunt capabil să-mi fac lucrarea de grad. Aşa că nu o să mai dau nici un examen. Mă las păgubaş de această afacere.
– Ce motive aşa de puternice ai că renunţi la această încununare a profesiei tale ? Apoi din câte ştiu, a trecut ceva timp de când am buchisit-o împreună lucrările şi atunci nu păreai atât de prăpăstios.