– Am buchisit-o…ştiu…dar…uită-te aici. Sunt cele şase lucrări de grad ale colegilor noştri care au obţinut gradul didactic I înaintea noastră. Le-am cumpărat de la toate (era capabil de aşa ceva) manuscrisele. Pe măsură ce le parcurgeam şi asta imediat după ultima noastră buchisire, am devenit tot mai nedumerit. Mă domină o teamă. Văzându-le, adevărate opere, documentate, ştiinţifice, ce mai, adevărate manuale de metodică, am considerat că eu nu am pregătirea să fac aşa o lucrare care de ce să nu recunoaştem este ceva deosebit. Asta-i… M-am uitat la lucrările colegilor. Cândva i-am rugat şi eu să mi le împrumute, dar sub un motiv sau altul, nu mi le-au dat. Acum văzându-le m-am felicitat în gând că nu le-am primit eu ca să le studiez. Precis că m-ar fi descurajat şi poate că şi eu aş fi ajuns în starea colegului de-a fi în imposibilitatea de-a redacta lucrarea de grad. Lucrările lor, fiecare în parte erau adevărate cursuri, susţinute de-o deosebită practică în domeniu, te inhibau pur şi simplu. De aici pleca descurajarea colegului. Dacă nu eşti capabil să-ţi egalezi cel puţin colegul, cum vei fi capabil să-l întreci. Şi dacă acest lucru nu eşti în stare, ce rost mai avea lucrarea ta, gradul tău ?
– Uite care-i afacerea, colega. Din câte iţi mai aduci tu aminte, tema lucrărilor noastre este comună. Două dintre capitole pot fi identice, II şi IV. In cea ce priveşte capitolul III, tema propriu zisă diferă doar abordarea ei, deci o putem realiza în comun, iar la capitolele I şi V fiind de domeniul personal cred că n-ai probleme. Aşa că, ţine aici cele două capitole identice şi hai să abordăm tema propriu zisă împreună. Şi ne-am apucat serios de lucru. Elaboram de vreo jumătate de oră când Iuliu, în capul căruia începea a se desluşii deja contururile lucrării sale, zice:
– De fapt, eu totuşi cred, că n-are nici-un rost să-mi termin lucrarea…
– De ce omule ? Ce motive mai ai ca s-o amâni ?
– Iţi mai aduci aminte de Cercul pedagogic din Noiembrie trecut ?
– Bineînţeles. Şi ce-i cu asta ?
– Am auzit că nouă, care am luat cuvântul, pentru acel moment, ne vor suspenda inspecţiile speciale.
– Şi mă rog de ce ar face-o ? Atunci ne-au sancţionat politic. Pentru aceeaşi faptă nu se dau două sancţiuni. Şi ne-au făcut şi dosare pe…Scânteii. Apoi am fost trimişi să executăm programe de şantier două luni. Nu ne-au dat încă treapta de salarizare dobândită. Ne-au pus santinelă la uşă, toate acestea să nu fie destule pentru că am pus întrebarea dacă: ”legea 6/68 se aplică doar preferenţial ?” Poate sunt prea curios, dar aş fi interesat să ştiu cine a fost persoana care a “reţinut” aceste şase-şapte vorbe pentru a le “şoptii” tovarăşilor şi a mă vinde pe mine. Persoana care conducea atunci lucrările Cercului, n-a mai auzit nimic din ce se spunea în sală. Rumoarea era totală. Persoana aceea, ”omul” acela, a fost cineva de lângă mine.
Inspecţia specială la orele mele, programată în luna februarie, a început şi se desfăşura exact aşa cum trebuie, cum era desfăşurătorul propus.

Probabil cum se desfăşura la fiecare cadru didactic în asemenea cazuri. Dimineaţa mi-au făcut inspecţie la clase de a noua şi la ora de dirigenţie. După-amiaza aveam program cu clasele terminale a XII-a. La ora 17 trebuia să se încheie, când bate cineva la uşă, rugând inspectorul de la judeţ, să iasă afară. Se poartă nişte discuţii pe coridor şi se face apel la delegatul ministerului. Eram bucuros că după şapte ore am terminat deja. Intră inspectoarea şi-mi spune să dau pauză la elevi. Atunci abia am auzit şi eu soneria. Apoi îmi întinde o hârtie scrisă cu bandă roşie, prin care Inspectorul general îmi anulează inspecţia-proaspăt efectuată – “până la noi ordine” .
Prin luna mai, am reprimit dreptul de-a mă prezenta la Inspecţia specială. De inspecţia făcută în februarie nu se pomenea nimic. Am trecut şi a doua inspecţie. Apoi ne-au retrimis pe şantier. Am luat locul I pe ţară. Primul care a rămas cu elevii după susţinerea examenelor la Bucureşti, a fost Anton. Clasa care a plecat pe şantier era cea mai indisciplinată clasă. Era atât de dezlânată, că directorul într-o discuţie particulară s-a exprimat cam aşa ” dacă o lună nu aud de clasa aceasta, eu voi trăi cu cinci ani mai mult”. La circa o săptămână o cheamă pe soţia lui Anton la şcoală
– Doamnă vă rog să-mi spune-ţi dacă va telefonat soţul.
– Bineînţeles.
– Şi ce spune? De fapt mi-a spus ceva despre elevul Hosu şi Cânepă. M-a rugat să le anunţ familiile. Aveau nevoie de nişte obiecte personale. Dar altceva ce mai spune, eu I-am dat telefon şi zice că-i bine. E adevărat ?
– Intr-adevăr este bine. Î-mi mai pune întrebări despre Campionatul Mondial de fotbal şi altele…
Din acest moment directorul nu-o mai asculta. Elevii au fost însoţiţi la ducere de directorul cu problemele tineretului din şcoală care i-a raportat că din condiţiile promise în nota ministerului nu era îndeplinită niciuna. I-a mai spus de regimul de cazarmă impus de comandanţi, de cazarea în corturi, de lipsurile în cele mai elementare dotări la întreţinerea igienei individuale, etc. De cum au ajuns în tabără, Comandantul securităţii Gorj, le-a cerut fiecărui elev, personal, să predea cuţitul ce-l avea asupra sa(avea de lucru cu maramureşeni). Nici un elev de-al nostru, n-a făcut acest lucru. Pur şi simplu au refuzat. Adăugaţi la acestea renumele clasei care trebuia să execute muncile ordonate şi de aici până la convingerea directorului că Anton a înnebunit, cărarea n-a fost tare lungă.
Directorul era convins că “acolo” se întâmplă ceva. A pus într-o dubă TV ce a considerat că-i necesar elevilor şi a plecat spre Pinoasa. Poate că n-ar fi plecat dar cu o seară înainte, l-a chemat pe Anton la telefon şi a început al chestiona. Ăla la orice întrebare pusă de director, n-avea alt răspuns decât, bine tovarăşe director, foarte bine tovarăşe director, aici totul este minunat tovarăşe director.

Apoi l-a întrebat pe ce loc era Brigada Maramureş. Anton i-a răspuns că ei erau pe primul loc, ar fi putut crede ori ce altceva, dar ştiind elevii respectivi, clasa respectivă, directorul a considerat-o o adevărată insultă, ca să nu spunem un reproş la faptul că l-a trimis acolo. Directorul a pus telefonul jos şi dimineaţa la ora patru a plecat spre şantier. A ajuns în jurul orei mesei. De fapt chiar s-a terminat servirea mesei şi băieţii făceau un fotbal (şi aici au luat locul I). Directorul le-a aflat cortul şi pe Anton. A început să vorbească cu el foarte oficial şi-l întreba bineînţeles numai lucruri oficiale. El nu ştia cât de nebun este Anton şi nu dorea să-l irite. Răspunsurile lui Anton toate erau numai la superlativ, toate erau aici excepţionale. Acum era convins că Anton înnebunise. O să-l aibă pe conştiinţă toată viaţa…
– Anton te superi dacă mă duc puţin să vorbesc şi tovarăşul comandant al taberei?
– De ce să mă supăr tovarăşe director ?
– Dacă vreţi vă însoţesc.
– Nu,nu, nu! Vin înapoi imediat.
– Cum doriţi. Doamne cum o să mai dea ochii cu nevasta lui Anton, cu copiii lui ? De ce l-a trimis pe omul acesta aici şi cu cea mai indisciplinată clasă ? Săracul…Cea mai rea clasă, treizeci şi şase de brigăzi şi el cu derbedeii lui nu ”coboară” de pe locul unu. Noroc că l-a aflat pe comandantul SNT-ului care n-a făcut altceva decât că a confirmat spusele lui Anton. Adică cele spuse de el, de Anton sunt reale şi din câte-l ştia, era un om excepţional care-şi conducea brigada foarte bine şi se vede că-i pe primul loc. Directorul n-a mai stat la taclale, a fugit şi la pupat pe Anton. A fost o mare descătuşare. Nu credea că sunt pe primul loc, dar a reuşit să ţină clasa în mână şi n-a făcut şcoala de ruşine. Doamne ce uşurare. Acum Anton l-a făcut şi pe el, directorul, fruntaşul a unei brigăzi fruntaşe. Nu mai putea de fericire. El se aştepta la o catastrofă din partea acelor elevi, iar Anton i-a dus unde el, n-ar fi îndrăznit să gândească. S-au pus la taifas pe îndelete cu Anton, cu elevii şi nu-i venea a crede, nici acum, că au fost capabili de-o asemenea ispravă. Era posibil ca dracii ăştia care au scos untul din întregul corpul profesoral al scolii, să aducă ei, tocmai ei atâta onoare. Locul I pe SNT, elevii conduşi de Anton şi Iuliu. Ăştia care s-au luat “în dinţi” cu comandantul securităţii şi nici prin cap nu le-a tunat să predea cuţitele. Această informaţie fiind difuzată pe canalele lor de comunicaţii. Directorul parcă trăia un vis, un fapt ireal.
De la aceste şicane, de la aceste anomalii, dar şi bucurii ale vieţii, m-am ataşat şi mai tare de prietenul meu Iuliu, prietenie care completa şi stările dintre noi fiind temperamente diferite.
– De puţină vreme, un inginer miner, profesor şi el la acea şcoală, prin intermediul unor cunoştinţe, care aveau ceva influenţe mai discrete, prin mijloace numai de el ştiute, a reuşit să-şi vadă dosarul personal făcut tot în urma evenimentelor din ’77 ce s-au petrecut la acel cerc pedagogic, a reuşit să afle “suflătorii” lui care nu după mult timp s-a aflat că erau şi ”suflătorii” altor colegi “incluşi” în acele evenimente. Acolo scria că informatorul care m-a “suflat” pe mine era Iuliu “prietenul” meu…