Soarele se scurgea lin în spatele dealului Dura, ca şi cum s-ar prelinge printre degete, aducând o înserare tăcută, dar neliniştită pentru mulţi oameni. A mai trecut o zi, se pare că nu cea mai bună. Carte de faţă abia a primit tuşul tipografic pe primele pagini şi “Electrica” decupla curentul la Regia Naţională a Mineritului Baia Mare pentru datorii neonorate, datorii care s-au acumulat pentru că guvernul nu a alocat subvenţiile promise. Însă adevăratul şoc a fost mârşavul “plan Andersen”, un raport bine plătit care desfiinţează mineritul de stat din România. Lumea credea că solul ţări-i deja epuizat, dar stupoare: în timp ce minele se-nchid şi minerii sunt trimişi în şomaj, firmele străine particulare, se înstăpânesc peste fostele areale miniere. Oamenii, lumea ca atare, este stupefiată de “mersul “ activităţii de profil din ţară. Dacă guvernul ar fi avut banii de plăţi compensatorii, chiar din ziua aceea, din ultimii şapte mii de mineri ar mai fi rămas doar două mii. Soarele îşi continua “căderea” în apus, dar acest apus mai trist ca oricare alt apus, închide răsăriturile speranţelor din sufletele familiilor celor cinci mii de foşti mineri. În al doilea război mondial cota de sânge a României a fost de trei sute de mii de oameni. Mineri au fost până în 1995 jumătate din această cifră. Cam tot în patru ani au dispărut dintre ei mai mult de o sută de mii. La aceste realităţi inimaginabil de crude, cuvintele nu-şi mai au rostul, poate doar: “cine a mai rămas, şi care urmează?”
Ne doare că-n lumina sa
Pământul ţine-o lume rea
(din imnul foştilor mineri)

Baia Mare, octombrie 2002

Nimeni n-a cerut să se nască, dar odată născut are o certitudine: moartea

De duminica Tomi, parcă şi Bunul Dumnezeu şi-a arătat toată milostenia pentru acei oameni, ce cu sufletele îndurerate se îndreptau spre lăcaşul de rugăciune. Era noros, dar nu ploua şi era cald.
Imboldul firesc al sătenilor de-a porni la biserică trăda dorinţa lor de smerenie şi rugă, de-a se bucura de sosirea primăverii. Probabil că şi bucuriile uneori sunt mai multe, de regulă, cum se întâmplă şi cu necazurile. În această duminică în satul lor aveau şi preot. El slujea la mai multe biserici din aceste localităţi mici. Ca bucuria să fie pe de-a-ntregul împlinită, în această Sfântă Zi era Hramul Sfintei Biserici de aici.
Mai era puţin timp până la începerea Sfintei slujbe, timp folosit de întreaga suflarea a satului pentru a punea flori şi spunea rugăciuni pentru BUNII lor, trecuţi dintre noi şi-şi “făceau odihna” în cimitirul satului de lângă biserică. Râul de rugăminţi şi de jale petrecute la căpătâiul lor, al celor care ne-au dat viaţa şi ne-au îndrumat vieţile, ar fi fost mai suportabile sau mai stăpânite dacă înseşi timpurile ce le trăim acum n-ar fi de plâns. Întotdeauna greul cade pe cei oropsiţi, tot pe acei a căror viaţă n-a fost niciodată un răsfăţ Familiile cu mulţi copii, bătrânii şi alţii loviţi de soartă. Ca şi cum sărăcia nu era destulă şi destul de greu de suportat, s-au mai găsit şi “unii” care au “descoperit” că aici în ţară mai trăiesc şi alte naţii, şi alte religii, motive de care se cramponează pentru a dezbina, iar ei grăbindu-se ca din această vrajbă, semănată „involuntar” să culeagă roadele bucuriei, împingându-i pe unii în necaz, în supărare, până la disperare.
Eram doar la doi ani de la revoluţie şi încă ne mai domina acea stare stranie de închistare şi o recrudescenţă a nu demult apusei frici.
Colindând micul cimitir de lângă biserică, lecturând inscripţiile de pe o cruce sau alta, mi-am simţit sufletul oarecum uşurat.

Mi-am dat seama că această liniştire nu era dobândită în urma rugilor depuse de un cunoscut sau altul ci, pentru că citind pe cruci, am sesizat că erau foarte frecvent folosite cuvintele: bunul, dragul, iubitul. Cât de bine ar fi dacă şi în viaţa de zi cu zi am folosi asemenea cuvinte la adresa oamenilor şi nu… altele. În cimitirul acesta erau înmormântaţi oameni de toate naţiile, de ambele sexe şi confesii diferite. Erau înmormântaţi de-a valma şi se pare că nimeni nu suferea de nimic din acest motiv, chiar dacă erau “vecini”. Se pare că aici era unicul loc unde nu mai exista duşmănie. Vremuri de plâns…
Adjectivul de: “drept”, “om drept” caracterizează un om cinstit, onest care poate judeca imparţial, face dreptate. Oare acuma oamenii aceştia, care suntem, am putea fi “drepţi” şi în viaţă nu numai când moartea ne “îndreaptă”? Să fi uitat unii că în scurgerea vieţii noastre trebuie să ne manifestăm şi în clipele de iubire, toleranţă, de dragoste faţă de aproapele nostru? Se poate uita chintesenţa vieţii? Cu asemenea lacrimi pe suflet ne îndreptam cu de toţi sătenii spre uşa bisericii unde, cu aleasă smerenie şi pioşenie, îşi doreau să asculte sfânta slujbă, măcar atunci când aveau posibilitatea, o dată la două săptămâni.
Vorbele preotului, care începuse deja slujba, pogorau în sufletele fiecăruia. Mirenii, parcă solidari cu TOMA NECREDINCIOSUL, erau contrariaţi de turnura vieţii lăsate de Dumnezeu acestui martor al SĂU, care a certificat învierea lui ISUS în faţa muritorilor, faptul că şi-a manifestat îndoiala, neîncrederea spre lucrurile care nu pot fi determinate prin cele cinci simţuri cu care Domnul a înzestrat fiinţa umană. I-a fost hărăzită o moarte groaznică, în India, fiind spânzurat cu capul în jos.
Toate acestea erau spuse de preotul care predica cu ochii închişi, imaginându-şi probabil scenele petrecute cu aproape două mii de ani în urmă. Atunci când se întâmpla să deschidă ochii, îşi rotea capul în aşa fel încât aveai impresia că-şi fotografiază enoriaşii. Slujba era completată “în răspunsuri” date de patru seminarişti care, prin valoarea vocilor lor, creau senzaţia de împlinire şi înălţare ca dintr-un cor întreg. A fost o slujbă cu ridicare de paos, realizată cu foarte mare simţire şi pasiune de către acest preot în prag de pensionare.