Atunci, duminică fiind, soldaţii având ieşire în oraş, purtau uniforme murdare, unii cu o parte din armament, alţii nu. Toată această hăbăucea era un lucru de neiertat pentru o instituţie al cărui primat erau tocmai “ordinea şi disciplina”.
După ce le-am dat televizorul, s-au grăbit la… televizor.
După fuga lui Pacepa, când deja îşi lectura cartea lui: “Orizonturi roşii” la radio “Europa Liberă”, am pus bani pe bani şi mi-am luat un tuner care să-mi dea satisfacţie la receptarea ştirilor radio. Ce mi-a venit după ce au plecat musafirii cu televizorul, m-am apucat să ascult ştirile “Europei” care emitea deja continuu cât era ziua de lungă. Cu acea ocazie am aflat că: “se întâmplă ceva în Timişoara” şi că ar fi circa 4000 de morţi. Că…
Atunci m-am convins că ştirile lor sunt transmise din ţară şi că încă nu prea ştiu sigur nici ei tare multe, întrucât deplasarea celor care fac transmisiile şi culeg informaţiile este periculoasă în contextul dat. De fapt noi nu ne doream denigrarea ţării, subiectele favorite ale cronicii “Europei Libere”, ci ne doream ştiri care în ţară erau cenzurate. Dar şi aici era valabilă zicala: “Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o”. Cam acesta era “serviciul” lor în slujba noastră. Ne mulţumeam cu atât întrucât eram conştienţi că pentru pâinea care-o mănâncă trebuia să spună ce-şi doreau “stăpânii”.
Seara, Dânsul şi Dânsa s-au întors din Iran şi au apărut în faţa televizoarelor, alături de primul ministru (care în următoarea zi-i va pupa mâna numai să nu-l lase în mijlocul mulţimilor revoltate). Mai era şi fratele Dânsului, fostul preşedinte al CAP Scorniceşti, apoi mare secretar PCR, înconjuraţi de cele două drapele, ale ţării şi ale partidului şi ne-au explicat că: “bande de infractori, spioni şi alte otrepe au pornit un val de violenţe spărgând magazine, furând şi aprinzând, creând panică în Timişoara”. Până aici lucrurile păreau verosimile întrucât eram atât de înfometaţi încât nu era mare pasul de la flămând la infractor. Ce nu s-a spus, cum au ajuns aceste bande de răufăcători la cifre greu de imaginat, de peste 100.000 de oameni.
Poate că uneori ne joacă feste şi memoria prezentând lucrurile trunchiate. Altfel nu se explică uneori de ce reacţiile individului sunt exact invers de cum ar cere-o logica. Aşa s-au petrecut lucrurile şi cu răposatul.

Auzind de aceste mari mase de oameni, de sutele de mii de oameni, probabil că s-a crezut în 1968, când au “intrat ruşii în Cehoslovacia” şi când într-adevăr populaţia Bucureştiului şi a ţării s-a adunat ad-hoc în faţa Sediului Comitetului Central din Bucureşti şi a Sediilor din provincie pentru a le spune lor şi tuturor românilor ce s-a întâmplat şi ce vom face noi în asemenea situaţii. Atunci lumea l-a preţuit şi l-a adulat, i-au scandat numele. Acum “tipul” şi-a comandat o adunare, ordonată, impusă ce “trebuia” să-şi manifeste dezaprobarea şi să-şi exprime dezacordul faţă de ce se petrece în Timişoara, faţă de acei bandiţi. De această dată, românii nu şi-au mai făcut conştiincios, ca şi în alte dăţi, tema de casă. A ieşit exact invers de cum şi-a propus. Nimeni nu-l mai dorea de şef. Am spus doar despre “el” întrucât Pacepa în cartea lui nu l-a prea blamat pe “el” numai pe “dânsa”. Zicea el că „dânsa-i capul răutăţilor din ţară”. Ei bine, de această dată lumea n-a mai făcut greşeli cu selecţia. I-a huiduit pe toţi. De toţi s-a săturat, şi… de toate…
În timpul acelei dimineţi, ştirile de la radio erau cenzurate, ambigue. Pe la ora 11 n-am mai rezistat să stau la şcoală fără ştiri şi am fugit acasă să mai încerc “Europa Liberă”. Pe drum am intrat într-o “alimentară” să iau pâine. Pâine albă “nu ţinem”. Pâinea neagră era pe din două cu făină de mălai şi avea un gust de leşie. Cu tot necazul, am luat una. Ce să le dau copiilor de mâncare? Am văzut un radio portabil (cum întreruperile de curent uneori erau mai multe de douăzeci pe zi, oamenii s-au organizat pe “baterii”). Am pus mâna pe el şi l-am pornit. Era chiar momentul în care se decreta “starea de necesitate”, oamenii ascultau stupefiaţi neştiind ce va urma. I-am lăsat acolo şi am plecat spre casă. În acele zile, datorită faptului că nu aveam lemne, căldură, apă caldă, am chemat-o şi pe soacra să stea cu noi, eu având din anul 1987 o sobă dintr-un tub de aeraj şi când ne era mai frig, în baie făceam focul încălzind cât putea acel burlan, apartamentul. În acea perioadă se vehicula ideea că-i suficient 18OC pentru încălzirea apartamentelor. Erau apartamente care n-au avut încălzire mai mare de 10OC niciodată. Mucegaiul înflorea pe tavane şi pe pereţi. Am intrat în casă ca o furtună, soacra s-a tras să n-o răstorn, şi “glonţ” la televizor. Poate au trecut zeci de ani de când n-au mai fost emisiuni la televizor la acea oră, dacă nu era cumva vreo vizită de lucru a “dânsului”.

Se uita soacra la mine ca la cel “departe de casa noastră” murmurând ceva şi făcându-şi cruce. Eu m-am schimbat în mare grabă şi m-am postat în faţa “ferestrei spre lume” care nu “torcea” ca o pisică, ci sfârâia, neavând nici un fel de emisiune. Apoi brusc a apărut semnalul şi abia trăgându-şi sufletul: Dinescu, Caramitru şi în planul 2, Sergiu Nicolaescu, înconjuraţi de un grup mare de oameni agitaţi. Cel mai “sufocat” era Dinescu. Caramitru ni l-a prezentat pe Dinescu, pe care lumea îl cunoştea numai de la “Europa Liberă” unde era prezentată activitatea lui şi faptul că era un dizident în ţară. Cam aşa s-a exprimat Caramitru: “Am venit la televiziune pe un tanc. Dânsul este poetul Dinescu despre care aţi auzit, acum îl şi vedeţi. Doreşte să vă comunice un anunţ foarte important.” Atunci Dinescu, trăgându-şi cu greu răsuflarea, a rostit cam aceste cuvinte: “Ceauşescu a fugit cu un elicopter de pe Comitetul Central la ora 12:55 (s-au era 12:55 când a spus-o). Suntem liberi. Poporul a luat puterea.” S-a apropiat şi Sergiu Nicolaescu care, mai obişnuit cu situaţiile limită, a făcut o deschidere mai amplă a evenimentelor cerând totodată sprijin populaţiei şi armatei (să nu uităm că armata a tras în demonstranţi şi în Timişoara şi în Bucureşti). Pentru mine apariţia a trei oameni de cultură în acele momente tensionate şi pline de nesiguranţă a fost ca un balsam. Dacă m-ar mai fi întrebat cineva pe cine aş fi dorit să văd prima oară în plămada acestei noi lumi care creşte în acele momente, cred că nici o figură de politician, militar, preot, sau ori ce ar fi fost, nu mi-ar fi adus în suflet atâta pace câtă mi-au dat aceşti trei oameni de cultură, oameni credibili, oameni integri, cu mare priză la public.
În Baia Mare, ca urmare a îndemnurilor televizate: “Ieşiţi cu toţii în pieţe şi ocupaţi primăriile”, oamenii au ieşit, s-a format o mare adunare, dar neexistând un lider… aşteptau. După o bună perioadă de timp de discuţii şi controverse, s-a certificat o propunere: “Ne împărţim în două. Un grup ocupă Consiliul Judeţean (Comitetul Judeţean de Partid), iar celălalt grup să ocupe Securitatea.” Nimeni n-a păţit nimic, nu a existat nici un fel de rezistenţă.