Chiar acolo unde au întâlnit militari, oameni de pază, aceştia au cooperat cu “revoluţionarii” care au pus mâna pe arme, pe unele acte (cine le ştia rostul) şi s-au postat ei în cele două clădiri. Grupurile au ajuns şi la primărie, mai gălăgioşi, mai stăpâni pe ei. Cineva (administratorul) i-a întrebat: “Ce doresc?”.
– Cărţile şi tablourile cu Ceauşescu, să le ardem!
– Bine. Vi le dau, dar să le scoateţi din rame să nu se distrugă. Ramele sunt pe inventar.
– Bine, şi au început să scoată cu grijă portretele şi să facă foc cu ele. Ruguri de foc din “opera” tovarăşului şi a portretelor sale. Apărând şi portretele “academicienei” şi operele ei, lumea s-a mai animat, parcă având o satisfacţie a distrugerii.
Cam aşa s-a consumat prima zi. Seara s-au dus cu toţii acasă. Nimeni nu ştia ce-i de făcut, n-a apărut acel lider, ba mai mult, au apărut oportuniştii care încercau să-şi facă lobi în jurul persoanei lor, au început să intuiască ce câştiguri se pot trage din această situaţie. Omul obişnuit, odată extirpat răul, s-a liniştit şi şi-a văzut de rosturile lui de până atunci. Acest om simplu era primul care greşea. El nu ştia atunci că nu va avea linişte până când EL ÎNSUŞI NU-ŞI VA ÎNSCĂUNA NOII STĂPÂNI. Această “acţiune” era condusă din spate de acei care se vroiau NOII STĂPÂNI. Seara au plecat acasă satisfăcuţi, au umblat pe unde au vrut, şi-au luat ce-au dorit. La cantina şi magaziile partidului se consumau adevărate drame. Un copil a “ajuns” să aibă o banană, dar nevăzând şi neştiind ce-i aceea a vrut s-o arunce. Atunci, cei mai în vârstă au început a plânge. Copiii lor nu cunoşteau bunătăţile din care alţii se înfruptau zilnic. Unii şi-au luat chiar şi arme de la miliţie, de la securitate, cine ştie, poate vor fi bune la ceva.
A doua zi a început lupta pentru putere, crearea de găşti de susţinere, o luptă surdă dar dură, era dură pentru a nu se linişti populaţia şi atunci partida era pierdută. Trebuia menţinută starea de agitaţie, de incertitudine şi nesiguranţă pentru a-i putea manipula. Au început primele zvonuri care puneau în alertă întreaga populaţie a municipiului făcându-i să se uite în jur şi să se grupeze în jurul unuia care părea mai stăpân pe situaţie mai grozav, sau poate mai orientat şi s-a “băgat” sub comanda lui. Mă rog, unele, după ce şi-au dat seama “pe-a cui mână s-au dat”, le era ruşine, dar asta a fost. Şi omul nostru părăseşte “valurile revoluţiei” trecând la o altă poveste.

“Domnilor, reluă povestirea omul, pe mine, în vechiul regim, mă mobilizau an de an la “apărarea locală”, unde aveam funcţia de “Şeful grupei de cercetare chimică şi de radiaţii”, funcţie care prevedea că în caz de alarmă sau în cazul unei situaţii reale, să-l iau pe Primul secretar şi să-l duc întru-un loc ordonat dinainte. T.A.B.-ul meu, maşina de luptă cu care eram dotat, era înzestrată cu tot ce era necesar, atât pentru apărare, cât şi pentru atac, putând pătrunde în terenul iradiat de până la 200 röentgeni. Aşa ar fi trebuit să fac, dar în urmă cu un an s-au distribuit “ordinele de deplasare”, în cazul „mobilizării generale” sub formă de legitimaţii de călătorie pe toate mijloacele de transport, legitimaţii care se lipeau în Livretul militar. Ca să pot ajunge şi eu la ele, a trebuit să fug de la şcoală într-o pauză. Ajuns la unitate, l-am rugat pe ofiţerul care ne dădea foile ( mă cunoşteam cu el de zece ani) să-mi dea mie acele legitimaţii de călătorie că le voi lipi eu în Livret, deoarece nu am atâta timp să fac coadă la ele. Cu toată prietenia şi cunoştinţa, mi-a spus să nu mă supăr dar ordinul aşa sună ca el să le lipească pe Livret, lucru care m-a enervat extraordinar. N-am comentat, am plecat spre casă, mi-am luat “ieşirea din spital” după infarct şi m-am prezentat la medicul militar Telegdi care fără nici-o vorbă “ m-a casat” terminând definitiv cu armata, lucru ce m-a scutit de a-l plimba pe Bărbuleţ în zilele revoluţiei, cu toate că, parcă din obişnuinţă, îi urmăream “acţiunile” Când a fost scos pe terasa REMIN-ului, era foarte speriat. Livid, zicea şi el cei cereau “ăia” să zică. În final am aflat că s-a retras la Sibiu.
Revoluţia băimăreană era în fierbere. Se făceau comitete care durau ore, maximul zile, se lamentau, numai că nu ziceau ca Raţiu: “Alegeţi-mă pe mine”, în rest toate le făceau, inclusiv ameninţările, cu arma. Primul zvon de mare interes: “barajul este otrăvit” (câtă otravă trebuie pusă la 17,6 milioane de metri cubi de apă) a făcut ca populaţia să treacă de la indiferenţă la panică. Această ştire era răspândită de patru tineri dintr-un ARO, unul având un steag tricolor, şi urlau pe străzile oraşului “ştirea zilei”. După câteva ore a doua ştire era: “Unitatea de securitate din Şomcuta Mare atacă Baia Mare”, lucru de care nimeni nu s-a îndoit.

Ziarul “Pentru Socialism” a fost preluat de unul care a fost “la propagandă” şi care n-a întârziat prea mult pe acolo. Ziarul îşi schimbă numele şi devine (după Scânteia şi altele) al poporului, rămânând în final ceea ce-i azi.
Adevărata luptă pentru putere se dădea în Comitetul Judeţean, unde se schimbau “preşedinţi” dacă nu zilnic cel puţin săptămânal, până când a pus mâna pe putere armata, de fapt un locotenent colonel care susţinut a reuşit să stea până la alegeri. Cu greu, întrucât oamenii, obştea, zurbagii, vroiau schimbări palpabile şi imediate. Când tipul care “a condus” grupul din clădirea securităţii s-a prezentat la Comitetul Judeţean, un zdrahon de femeie, care era “înainte” ceva organizatoare a activităţilor UTC, îl opreşte:
– Voi unde mergeţi?
Tipul mic de statură, dar robust, sigur pe el şi pe “cei din spate” care l-au acceptat de şef după busculada de la securitate, se răţoieşte, nu în maniera decenţei oferită de licenţă (era profesor).
– Auzi cucoană, eu am fost invitat şi tu mă opreşti? Moment în care “susţinătorii” se împingeau şi “glumeau” ca orice bărbat.
– STAI! strigă femeia cu o voce de tunet. Eu respect bărbatul ca specie şi sunt religioasă dinainte de motto-ul Europei Libere (de fapt al lui Maloux) care dă verdictul că: “Secolul XXI va fi credincios sau nu va fi de loc”, dar acest lucru, credinţa, dacă n-ar fi fost trecută în Biblie, m-aţi fi cunoscut altfel. Este vorba, dacă memoria nu-mi joacă renghiuri, să vă amintiţi de câte ceva din copilărie, când părinţii se străduiau pe furiş să vă înveţe ce-i credinţa şi poate vă mai aduceţi aminte când va spus că “femeia îi făcută pentru bărbat şi bărbatul pentru femeie”. De nu eram credincioasă, v-aş fi “explicat” eu partea cu “femeia pentru bărbat”. Cine vă credeţi voi masculii de aveţi atâta tupeu? Daţi buluc aici, mai zăngăniţi şi armele şi emiteţi tonuri de comandă! Pedeapsa ce v-aş aplica-o eu nu ar fi bătaia sau umilinţa pe care le meritaţi din plin, pentru că orice femeie poate fi o şansă de plăcere pentru oricare bărbat, dar nu orice bărbat poate da aceeaşi plăcere oricărei femei. Apoi o femeie de când începe a-şi pune cârpe la cur, trăieşte într-o nesiguranţă continuă, o spaimă perpetuă.