Ea nu are voie niciodată să respingă definitiv un bărbat “că nu se ştie care-i va fi predestinat” şi ce-i zace-n capul predestinatului. Orice belicos poate emite “pretenţii” oricărei femei şi ea trebuie să se adapteze la “el”, să-i asculte “avansurile” formulate într-o limbă, care de multe ori sunt ocară pentru speţa umană. Tot femeilor le sunt “rezervate” spaimele lunare, naşterile şi alte “plăceri” care-i dau statutul de roabă. Deci, “iubiţii” mei, pedeapsa ce eu aş dori să v-o dau este: să fiţi măcar un an… femei. Apoi sunt sigură că, de-ţi mai veni pe aici, veţi şti şi voi “să daţi” un “bună ziua” şi să vă comportaţi ca… oameni. Plecaţi, v-am văzut destul!
Oportunişti se găseau pretutindeni. Ei se luptau pentru funcţii, că alte lupte n-au fost în Baia Mare şi se pare că ei sunt singurii satisfăcuţi de schimbările petrecute în ţară, schimbându-se unii pe alţii şi formându-se în “teamuri” care se rotesc între ei.
De Crăciun am colindat cu drapele tricolore găurite şi lămpi de carbid. De la Spitalul TBC şi până la cazarmă era un singur bec pe Coşbuc la nr. 24. Se mai zăreau ceva lumini în jurul hotelului Mara, dar drumurile noastre erau altele. S-a dat decretul de predare a armelor “obţinute” în timpul revoluţiei, dar nu se prea înghesuiau la “predare”. Apoi s-a pus pe nins de parcă se dorea spălarea tuturor păcatelor şi acoperirea a tuturor “murdăriilor”. O ştire m-a cutremurat: un fost elev al şcolii noastre, care a filmat “acţiunea” de la Sediul Securităţii, a fost găsit în puţul liftului cu multe găuri de cuţit făcute în trupul său. El era singurul din oraş care avea o antenă parabolică (necesita avizul securităţii) şi era considerat în acel timp cel mai bun electronist din judeţ. Era…
Apelul regizorului Sergiu Nicolaescu: de-a ieşi lumea în pieţe… să apere cuceririle revoluţionare (Cine le râvnea?) nu s-a risipit în van având un succes scontat probabil (şi în Baia Mare la apelul lui s-a adunat acel grup, care apoi s-a divizat) numai că aici nu exista nimeni care să se opună… altora, dar în Cluj, capitala de suflet a ardeleanului, SE TRĂGEA, SE MUREA.

În 22 decembrie, după ce am ajuns acasă şi am pornit televizorul, sufletul mi se încărca de un patriotism real (nu cel de paradă ca până atunci) şi eram decis să plec la Cluj, să dau o mână de ajutor şi eu acolo. Era un lucru care se certifica pe măsură ce timpul trecea şi a durat până când, după revoluţie televiziunea prezenta situaţia disperată a mutilaţilor în revoluţie care neavând bani (de unde?) nu puteau fi trataţi în ţară, nu li se făceau proteze, au devenit „ceva” de care nu mai avea nimeni nevoie. Au devenit supărători cu ale lor necesităţi. Dar până atunci, până la acest trist episod, populaţia întregii ţări era capabilă de sacrificiul suprem. Viaţa dusă până atunci, imposibilitatea revenirii la o cât de umilă stare materială şi hrană spirituală, i-a făcut pe mulţi să nu-şi preţuiască viaţa proprie şi nici libertatea. Să vă aduceţi aminte că primul împuşcat din Cluj, a fost un tânăr student şi s-a dus fără frică în faţa viitorilor criminali. A făcut acest pas c-o indiferenţă şi nepăsare nemaivăzută, dispreţuitoare chiar. Plutonul care l-a împuşcat i-a certificat în ultimul moment, că valoarea vieţii în ţară în acel moment, nu era nimic. Altfel cum poate cineva motiva această crimă în care nimeni nu avea de dat ceva, nimeni nu avea ce lua.
În Baia Mare s-a sfinţit locul viitoarei Catedrale Episcopale Ortodoxe, foarte puţini ştiu (poate nici chiar feţele bisericeşti) că au existat oameni care şi-au dorit să fie zidiţi la temelia ei, pentru a-şi da un rost neînsemnatei lor vieţi, care nimeni nu le-o preţuiau. Sentimentul inutilităţii distruge omul, distruge convingerile, şi atunci în acest punct extrem eram cu moralul, noi bravul popor român.
Mulţi n-au mai avut tăria şi voinţa să mai spună odată tuturor OAMENILOR că a fi OM în primul rând trebuie să-ţi respecţi semenul, aruncându-şi propria viaţă… morţii.
Pe aceste teme de trăiri nu de meditaţii, voinţa mea era să mă arunc în luptă, să-mi dau şi eu viaţa dacă va exista o cauză care o va cere, moment în care a sosit nevastă-mea acasă. Văzând ea în ce stare sunt, nu avea un indiciu despre ce-ar trebui să facă pentru a mă tempera, ştiind că în acel moment eram imposibil de “întors” din drum. Cineva suna la uşă. Era un tapiţer care repara pe hol o canapea.
– Bună ziua!
– Bună ziua.

– Nu vă supăraţi că vă deranjez, am auzit că se petrec lucruri deosebite în ţară, de cumva vă uitaţi la televizor, îmi daţi voie să mă uit şi eu.
– Da. Poftiţi. Şi noi am deschis televizorul pentru a vedea aceste lucruri.
– Dar nu vă supăraţi că vă deranjez?
– Cum am putea fi supăraţi. Lucrurile astea privesc pe toată lumea.
Şi ca să vadă că nu suntem supăraţi pe el, soţia repede scoate o sticlă de horincă (idee de ultim moment) şi ne serveşte pe amândoi. Eu iau aparatul de fotografiat şi ce credeam că-i important am imortalizat pe film. Cu imaginile şocante prezentate la televizor, cu apelurile suprapuse peste imaginile prezentate, cu participanţii din toată ţara şi în general toate acele mişcări care au făcut să se considere că: “Televiziunea română a transmis revoluţia în direct”. Păhărelele se cumulau şi revoluţionarul din mine se tot mai muia după derularea imaginilor în timp, făcute de Brateş şi alţii. Se pare că socoteala soţiei n-a dat greş. În final somnul a venit şi voi vedea Clujul… în 29 decembrie, când trenul “frigului şi-al fricii” s-a oprit în Cluj. Din el coboară câţiva, câţiva doar… De ce nu coboară toţi? Cu unghia răzuiesc geamul vagonului de gheaţa depusă pe el. Da, suntem în Cluj… E staţia finală. Ar trebui să coboare toţi călătorii. Da, dar văd că nu coboară… Nu pricep “faza” aceasta… Pun mâna pe bagaje şi lanternă (şi într-un asemenea oraş era necesar iluminatul portabil). Cobor. Puţinii călători care au coborât din tren se grăbesc să părăsească gara. Am făcut şi eu la fel. Toţi cei care ies din gară au tendinţa de a “se arunca” pe orice tip de mijloace de transport. Eu iubesc prea mult Clujul ca să-l parcurg în viteza tramvaiului. Mi-a plăcut Clujul din momentul în care l-am văzut prima oară, când el, după părerea mea mi s-a prezentat duios nu ostentativ cum lasă impresia alte metropole, permiţându-ţi să-l descoperi casă cu casă, stradă cu stradă, parcă ai comunica cu istoria, cu acei oameni care de-a lungul secolelor, au pus mâna, sufletul şi banii ca să realizeze acest cochet oraş ardelean. Eu acum eram într-o “legătură peste veacuri” şi acest lucru mă fericea.