Încercam să-i văd pe acei oameni care au populat acest oraş, cum se comportau, cum erau, cât de buni erau ştiind că acolo s-au luat deciziile de-ai suprima pe Horea (astăzi nume de stradă), pe Novac (al cărui zid de supliciu mai dăinuieşte). Erau şi oameni răi, dar cred că mulţi au suferit în suferinţele eroilor lor. Azi clujenii sunt mai buni, se simt şi se înţeleg mai bine, că despre “inteligenţa” clujenilor vorbesc de mult şi alţii. Aceste gânduri “mă măcinau” încă la coborârea din tren în gara semiluminată ( şi aceasta era o formă de oprimare psihică impusă întregii ţări prin lipsa iluminatului stradal), într-un oraş şi mai puţin luminat. Cu un bagaj mic pe un frig destul de mare, simţeam nevoia “să calc” destul de repede pentru a nu-mi degera degetele de la picioare. Oraşul se trezea, dar tramvaiele încă erau destul de goale. În partea dreaptă a străzii Horea, un car blindat patrula. Pe podul de peste Someş deja tramvaiele coborau cu “ciorchini” în dreptul uşilor. Clujul muncitor pleca la datorie. Ajuns în centru cu puţin înainte de şase, n-am găsit nici o uşă deschisă. Semnul fricii? Nu ştiu, dar într-un asemenea oraş să nu-ţi ofere nimeni un ceai, o cafea, un corn cald, era nu numai neplăcut, inospitalier, ci semăna a repulsie. Frigul “mă iubea” c-o constanţă de invidiat. De aseară de la opt n-am mai simţit căldura. Am început să vizitez cimitirele fără morţi, cimitirele de pâine şi jale cu resturi de lumânări. Cu lanterna în mână în plin centrul Clujului, citeam anunţurile, imputările, suferinţele scrise în disperarea celor care şi-au pierdut tot ce aveau mai preţios în această lume la abia trecuta revoluţie. Îşi jeleau fiii, soţii, părinţii, fraţii. Trotuarul din faţa Librăriei Universităţii era ocupat pe jumătate de coroane, jerbe, PÂINI, flori, lumânări fotografii. Multă jale… Aici au fost masacraţi cei mai tineri, cei mai entuziaşti, acei care în scurta lor viaţă “mâncată ştiinţific”, şi dezvoltaţi tot aşa, tinerii care în momentele deschiderii buncărelor alimentare ale oligarhiei de partid, au încercat să arunce unele alimente… Alimente de care n-au auzit şi nici nu le-au văzut niciodată, stârnind hohote de plâns părinţilor şi oamenilor mai în vârstă. Asemenea nenorociri am trăit frustraţi cu bună ştiinţă de toate. Nici biologic nu stăteau mai bine aceşti copii. Pentru ei găina n-a avut niciodată alte părţi componente decât: cap, unghii şi gât… Nici măcar creastă!

Atâta carne nu se putea cumpăra în “IEPOCA” şi chiar dacă ar fi putut cumpăra, la un salariu mediu de 2600 lei îşi puteau cumpăra zilnic doar lapte, pâine, dacă se găseau, şi ce “se dădea la raţie”: ulei, zahăr şi maximum 2-3 kg carne/lună, luată la negru. Poate că un burlac s-ar fi putut descurca, dar familiile s-au pauperizat. Unica distracţie, oficial legalizată, era “statul” la cozi, de la care în final tot nu primeai nimic. Porcăria era că se impunea să faci “cozi” şi pentru unele fleacuri ca: scobitori (la ce dracu ne mai trebuiau?), hârtie igienică, chibrituri, şi… (dracul să le ia!). Certitudinea rarefierii produselor era vizibilă şi simţită de fiecare. Unele au dispărut definitiv şi nu era vorba de produse de import: cafea, măsline sau alte delicatese, dar imaginaţi-vă o ţară care nu are de valorificat… marmeladă, fasole, legume… În ‘89 “s-a întâmplat” ca din 27 aprilie şi până în 17 august nu am văzut carne de nici un fel. Erau unele sărbători “naţionale” când la raţie primeam ½ kg carne de persoană care nu de puţine ori era un… OS.
Ora şapte. Nici-o invitaţie. Nici-o uşă deschisă.. în tot Clujul.
La podul peste Someş a fost consumată cea mai dementă tragedie. Un tip, dintr-o maşină, c-o armă automată a mitraliat populaţia. Printre morţi doi copii, doi fraţi ţinându-se de mânuţe, au căzut pe asfaltul din faţa restaurantului. Crucea de oţel, rece şi ea ca şi vremurile, îţi bloca trecerea. Parcă era o premoniţie: “cine trece de ea, trece în abis”. În afară de neagra şi recea cruce, mai erau pe trotuar şi brazi împodobiţi pentru sufletele neprihănite ale morţilor tineri. Era o “pădurice” de brazi puşi în memoria tinerilor cununaţi… cu moartea.
S-a făcut ora opt. S-a deschis o alimentară. Ciudat să ţi se servească cafeaua într-o alimentară, nouă celor… dezalimentaţi. Căldura cafelelor ne dezgheaţă nasurile. Era prima oară când Clujul era atât de neospitalier pentru mine şi prima oară când nu se putea servi o cafea în restaurant, în cafenea, ci într-o… alimentară.
După “vederea” Clujului şi efectele “luptelor” dintr-o singură parte şi minciunile care încercau să ne “informeze” despre adevăr, mi-a rămas un gust amar în gură şi o pustietate în suflet. Ce-am dorit şi ce-am primit! Şi mai ales, cine a… primit.

Sincer să fiu, poate m-am “ambalat” puţin la acest “pahar de vorbă” dar, de câte ori am povestit aceste lucruri, mi se conturează tot mai clar că această revoluţie a fost o mişcare pornită şi susţinută de tineri în exclusivitate, dar de elanul şi jertfa lor, alţii au profitat, despre care se spune că preluând frâiele puterii au devenit mai răi ca nişte ocupanţi. De aceea cred că în acest capitol al vieţii, pe sufletele românilor, se află un bolovan greu şi un mare haraci pe buzunarul contribuabililor, dar eu cred că n-am să mai povestesc niciodată despre aceste fapte, încheie amicul meu.
***
Din vorbă-n vorbă, poveştile curgeau fără o invitaţie prealabilă. Un sătean, puţin mai în vârstă ca noi, a început depănarea unei poveşti în care părea că-şi derulează amintirile. După cum povestea simţeai că îşi retrăia faptele citate, “reintrând” din nou în timpul scurs. Spunea el: “Nimeni nu poate preciza sau evalua situaţia din Ardeal, de după Diktat. Eu n-am avut unde mă retrage. Oasele bunilor mei în acest pământ s-au albit în pământul sfânt al Transilvaniei. Familia-mi era aici. Cum să plec? Unde să plec? M-am gândit că, aşa cum vor trăi şi ceilalţi, voi trăi şi eu, sau voi muri şi eu. Aşa mă gândeam atunci, până m-am trezit cu un Ordin de chemare. Ciudat era faptul că minerii erau întotdeauna mobilizaţi pe loc. Văzând şi cine a mai primit Ordine de chemare, camarazii cu care m-am întâlnit la locul de prezentare, aproape toţi erau ortaci de-ai mei. Se părea că era o acţiune concentrată şi bine diriguită de depopulare a Ardealului de români. Pe evrei i-a dus în Germania, pe români pe frontul rusesc, ţiganii erau după evrei spre lagăre de exterminare sau în stepa rusească. Rămaşii de acasă erau: femeile, copii şi neputincioşii.
Noi cei încorporaţi am primit prima misiune dinspre Dobrogea înspre câmpiile Basarabiei şi pe malurile Mării Negre. Ca orice rezervist, şi pe noi ne-a părăsit “talia de viespe”. Eram şi noi de toate dimensiunile. Vânturile din stepă, pe timpul iernii erau foarte puternice şi reci. Noi, ardelenii nu prea ştiam ce-i un vânt şi mai ales de stepă. Atunci ne-am lămurit. Pe cei mai puţintei la trup, vântul îi purta pe sus, ciudăţenia era că-i sufla înapoi, nu înainte, având de refăcut distanţele “plimbate”. Pe acei care s-a “depus” ceva, îi sufoca pur şi simplu, murind probabil de inimă.