De acestea-mi aduc aminte din acea “deplasare” cu crivăţul în faţă, până la locul de încartiruire. Între noi nu mai era nici un soldat cât de cât gras. Toţi au “rămas” pe drum. Câţi mai eram, din câţi am fost am ajuns la acel loc de încartiruire, pentru că ne-am prins şi ne-am ţinut strânşi unul pe celălalt, de mână, de haine, de echipament. Acolo am văzut imagini ce un om nu şi le poate imagina. Degerăturile erau de toate felurile şi în toate locurile. Carnea se descărna de pe oase din locuri la care nu te-ai fi gândit niciodată. Degeraţii rămâneau cu oasele descoperite în acele locuri. Mulţi erau mutilaţi de frig, şi apoi erau trimişi… acasă… dacă rezistau. De medicamente… ce să mai povestim. Printre ei am găsit şi un consătean care-mi spunea că: poate aşa cum îl văd eu acuma îl cred un rest uman, dar de voi pleca pe front, o să văd eu de ce sunt capabile “armatele unite” cu populaţia băştinaşă din Rusia. Mă voi considera fericit de voi rămânea cât era el acum. Eram total dezorientat la gândul ce-mi va mai putea rezerva mie acest belicos război. Până când au făcut Diktatul, am jurat pentru rege şi pentru ţară. Am venit aici la “apărarea ţării”, dar de aici se părea că suntem la cheremul trupelor germano-maghiare. Lucrurile povestite de acest “rest” de consătean m-au îngrozit pur şi simplu. Comandanţii, presimţind starea noastră morală deplorabilă ce ne-a cuprins, au comandat îmbarcarea noastră în plină noapte, în vagoane de marfă: bou-vagon, pe linie largă. Ne “împingeau” spre Est, spre “inima” Rusiei. Trenul mergea de şase ore. Iarnă, cu zile scurte şi în care vântul continuu viscolea. Se părea că noaptea-i nesfârşită. Aerul din vagon, cu toate că intra printre scânduri de părea că te găurea, datorită “suprapopulării” vagonului, era de nerespirat. Am împins puţin uşa vagonului să ne mai “aerisim”. Soldaţii care erau pe jos în vagon au început să urle că le era frig, cei care stăteau în picioare, urlau la ei aprobându-mă pe mine. De fapt eram atât de surescitaţi că, de am fi putut, ne-am fi luat la bătaie din orice. Aşa s-a întâmplat şi acum. Careva a pornit o busculadă de nu-ţi puteai da seama ce se petrece în acel vagon. Cred că am început să trecem Nistru. Se vedea afară o întindere îngheţată şi din loc în loc nişte păpuriş. Eu socoteam că-i o mlaştină şi în plină vânzoleală, ca şi cum m-ar fi împins cineva, “am căzut” în mlaştină. Acei care au văzut au început să strige, apoi am auzit cum îmi aruncă efectele şi chiar arma, după mine.

Trenul se mai auzea doar ca un ecou. Gheaţa peste care am sărit s-a spart intrând la mlaştină până la subsuori. Am stat în mlaştină câteva ore necesare atât pentru orientare, cât şi pentru a nu sparge mai multă gheaţă, lucru observabil din trenurile care plecau pe front. La lăsarea serii, cu puţinele lucruri şi mâncare deloc, am început să fac primii paşi spre ţară. “Corurile” lupilor mă însoţeau pretutindeni, dar se pare că aveau destule leşuri dacă nu mă “necăjeau”. Mă însoţea un singur gând: să mă mişc continuu. Unde nu era nici-un pericol mergeam în picioare, alteori târâş. La început haitele de lupi m-au îngrozit, apoi când îi auzeam mă bucuram, eram sigur că nu sunt trupe în preajmă, ei îmi aduceau liniştea. În hăituita mea retragere, trecând peste locurile pe unde au trecut trupele, unele luptând, altele doar avansând spre linia frontului, mi se prezenta o imagine care era incredibilă pentru o fiinţă umană. Erau multe amputaţii făcute de obuze, dar nu se comparau cu crimele săvârşite asupra civililor de “forţele” de ocupaţie. Cu toată frica care m-a însoţit ani de zile, m-am trezit gândindu-mă: “Doamne unde ai fost când acei netrebnici şi-au bătut joc de aceşti nevinovaţi oameni, copii, mame cărora le-au scos cu cuţitul pruncii din burtă”.
De la diferiţi morţi, pe rând îmi schimbam efectele rupte sau ude, dacă erau cât de cât mai uscate, mai “ferite” ca ale mele. În urma celor spuse de acel camarad cu care eram consătean, urmăream tot timpul să nu deger. Chiar şi atunci când sensibilităţile membrelor dispăreau, mă descălţam şi cu căciula îmi frecam picioarele, tălpile să nu-mi degere. Nu eram preocupat în cât timp voi ajunge în ţară, acasă, scopul era să ajung întreg nu cu oasele descărnate. Ocoleam satele, gările şi orice punct populat. De m-ar fi prins poate m-ar fi împuşcat pentru dezertare nu pentru furt de armă, cum ades motivau moartea multor soldaţi pentru a nu se cunoaşte cât de mare-i fenomenul dezertării. Chinuindu-mi fiinţa şi “circulând” de regulă pe unde au fost deja operaţii militare şi mai mult sub protecţia întunericului, trăiam numai din resturile alimentare ce le găseam la soldaţii morţi. Cea mai mare problemă a fost să trec din Moldova în Ardeal. Graniţele erau păzite de “noii” stăpâni. Poate-i de necrezut, dar lupii m-au scăpat să nu mă prindă cengherii.

Am ajuns după aproape trei luni în “Satul meu ardelean” cum frumos scrie Şugariu. Aici era mult mai greu de cum am crezut. Cengherii (poliţia maghiară) treceau zilnic pe la casa mea. Nu puteam să mă apropii de ai mei fără a-i pune în primejdie. Într-un mal al Someşului de unde oamenii scoteau polochin, s-a format o tubă. Ziua mi-o petreceam acolo, iar noaptea intram prin curtea unui vecin în şura noastră, unde am început să sap o groapă. Pământul rezultat îl duceam la Someş. Operaţia aceasta, de-a săpa un ascunziş în şura noastră, şi numai noaptea cu spaimele mele, o fi durat câtva timp, dar ce-mi amintesc sigur era că prin pielea mea se vedeau toate oscioarele, se putea studia anatomia. Terminarea bordeiului a coincis şi cu epuizarea mea atât fizică cât şi psihică. Am căzut într-un somn febril de durată. Am mai avut zile. Ieşind din această stare de semimoarte, am reuşit cu greu “să mă pun pe picioare”. Acum nu mai eram stresat zilnic să şterg toate urmele, cum trebuia să fac în acea tubă din malul Someşului, ca nu cumva să treacă cineva pe acolo şi să observe urme de proaspătă convieţuire, care mi-ar fi trădat prezenţa acolo. În beciul de sub casă am stat ca un animal mai bine de un an. După perioada de întremare, am luat legătura cu ciobanii pe care-i ştiam ce oameni sunt, apoi prin ei şi oamenii lor, prin foştii ortaci, am făcut un grup, prin care am căutat continuu să-i hărţuim şi sabotăm pe ocupanţi, lucru care ne permitea controlul unei zone mai mari şi abia acum am luat legătura cu familia mea. V-am spus toate acestea, am intrat şi eu cu povestea mea în poveştile voastre, deoarece în oraşul nostru exista un monument pe care scria: “Glorie veşnică eroilor Armatei Sovietice care şi-au dat viaţa pentru eliberarea pământului patriei noastre”, poate n-am citat exact. De, mai uită omul. Şefii de atunci, din timpul războiului, până în data de 7 septembrie 1944, au subordonat toate armatele române, Armatei Roşii. În acel caz armatele române au fost încorporate în Frontul II şi III ucrainean sub comandă rusească şi purtând ca denumire: “Armata Sovietică” spre deosebire de pura Armată Roşie care era a Federaţiei ruse. Poate că unor “personalităţi” de astăzi să le fi fost ruşine de “activităţile” de atunci când au subordonat Armata Română ruşilor, Armatelor Sovietice, care la acea dată în ţara noastră eram noi, românii. Ei bine oamenii aceştia „ruşinoşi” au demolat “celebrul” monument.