Chiar dacă era închinat altor naţii, dar pe el scria “că-i ridicat în memoria acelora care şi-au dat viaţa pentru eliberarea ţării” deci nicidecum pentru proslăvirea ruşilor, cum cineva a încercat să ne insufle, şi a şi reuşit, distrugând un monument al unor eroi, anonimi de altfel, care şi-au lăsat şi jertfit totul – VIAŢA – ca să elibereze acest colţ de ţară. De cumva credeţi c-am “bătut câmpii” mă iertaţi că şi eu i-am iertat pe aceia care au făcut troc cu ţara, indiferent cu cine şi când s-a întâmplat”.
– Sunt lucruri interesante, mai ales pentru acei care n-au ştiut niciodată cei suferinţa şi umilinţa, dar se bat cu cărămida în pieptul lor “patriotic”, observ eu, continuându-ne drumul spre locuinţa gazdei noastre care-şi serba şi onomastica, Toma. În dreptul unei case, gazda noastră ne face un semn de luare aminte.
– Domnilor, aţi derulat nişte poveşti ale unor întâmplări petrecute înainte de această revoluţie care, de ce să nu recunoaştem a adus într-adevăr şi mult râvnita libertate. Aici, în această casă, locuieşte o familie care, din ce au înţeles ei din libertate, şi-a năruit întreaga viaţă şi avutul. El a fost miner disponibilizat printre primii, atunci când toată lumea dorea să aleagă grâul de neghină.
– Dar cum aşa? intervine prietenul meu.
– Nu vreau să spun că simplu, dar manifestările lor de “libertate” au fost prost înţelese şi au un cadru de desfăşurare mai conservator la sat unde toată populaţia formează opinie publică, unde toţi sunt integraţi în obştea satului. Membrii acestei familii, destul de tânără, abia ieşiţi din iarnă, au început să frecventeze cu stoicism noul “local”, consumând din ce în ce mai mult alcool, şi acesta de o calitate dubioasă. Nu ştiai care-i mai avid de băutură, soţul sau soţia. Oamenii-şi motivează beţiile prin: greutatea vieţii ce-o duc, prin ce necazuri au trecut, dar sigur încep băutul din plăcere, în final dezumanizându-se total. Aşa şi aceştia s-au apucat de băut, şi cum băutura nu-i pe gratis, pentru a o procura, neavând slujbă, au început să-şi vândă din casă ori ce, pentru un pahar de vodcă. Cât or fi consumat, nimeni nu ştie, dar acei care i-au întâlnit le catalogau starea lor cu epitetele de: “îs lespede”, “cum îi ranga”, “ca leuca” şi alte combinaţii nu prea măgulitoare la adresa lor. Dar cei mai mulţi s-au exprimat că: “au băut până le-a pierit ruşinea”. Cum necum s-au străduit şi au ajuns şi acasă.

Ajunşi fiind, după ce au petrecut, se pare că le-au venit şi poftele. În gospodăria lor ar fi fost nevoie de încă cineva, care să le-o întreţină. Erau atât de pasionaţi după băutură că nici măcar igiena intimă nu şi-o făceau. La aceste “praguri” pe care omul le-a lăsat de mult în urmă, mai apăreau şi duhoarea de băutură şi defectele dentare de care nu mai aveau timp şi bani. Băutura nu creşte potenţa bărbatului şi celelalte mizerii amintite aici, l-a făcut pe acest personaj masculin, cu toate că-şi dorea un raport sexual cu nevastă-sa, să nu fie capabil de bărbăţie. Să nu fie potent. S-a speriat de această situaţie de-a dreptul umilitoare pentru orice bărbat. Îl scotea din minţi. El nu putea realiza ceea ce este, ce era prin naştere… bărbat. În această situaţie de neieşit, un gând diabolic i-a trecut prin aburii de alcool: “Dacă eu nu-s capabil de actul sexual, este din vina nevestei!” Deci a început să-i ceară nevestei să-i “ofere” fel de fel de “poziţii” care mai de care mai aberante, cu scopul de al stimula sexual. Cum nici nevastă-sa şi nici “poziţiile” nu-l puteau scoate din starea de impotenţă alcoolică, o mânie cruntă a pus stăpânire pe el, mânie pe care o justifica că: “nevasta i-a provocat-o, neştiind să se facă sexi”. Ce-l durea efectiv era că ea, nevastă-sa, chiar şi în halul în care se afla, putea realiza un act sexual, cu orice bărbat, dar cu el nu. Cu o furie oarbă, motivată de faptul că el era BĂRBATUL, dar acum nu mai era nicăieri bărbatul de altădată, în această stare de neputinţă a găsit atâta putere să-şi molesteze nevasta, fosta iubită. În nefireasca ei stare, puterea ei de reacţie era nulă şi era şi mai dezbrăcată decât până atunci. Formele ei, formele trupului femeii iubite, care altădată îi oferea plăceri, altele ca şi acuma, plăceri de care el nu era capabil să profite, situaţie care-l scotea din minţi transformând-ui şi ultimele judecăţi în instincte animalice, aruncându-se pe ea şi lovind-o în neştire. Pe jos era un trup inert mutilat de un animal care nu concepea că el este inferior din acest punct de vedere, că el nu-i capabil de un lucru firesc, că băutura-l anihilează în toate. Această animalitate în comportament poate n-ar fi fost observată de concetăţenii lor dacă nu s-ar fi întâmplat în “săptămâna patimilor”.

Săptămâna când oamenii mai pun jos din necazurile lor şi devin mai sensibili, mai predispuşi spre necazurile propriilor lor concetăţeni, se împacă fiecare cu fiecare întrucât, în ultima vreme nu prea au parte de bucurii prea mulţi muritori de rând şi animalitatea din noi “dă pe dinafară”. Manifestări ca şi cele de mai sus devenind, dacă cineva şi-ar permite să rostească acest lucru, citadine, s-au înmulţit aceste “stări normale” şi datorită faptului că tot mai mulţi oameni îşi pierd serviciul şi mai ales SPERANŢA vieţii. Cine ar recunoaşte în bărbatul despre care am vorbit pe minerul care cinci ani la rând a câştigat Întrecerea Socialistă fiind propus spre decorare cu Ordinul Muncii. Loviturile primite de mineri şi minerit în ultimii ani n-au termene de comparaţie în toată istoria mineritului din această ţară. Desigur că de aceste lucruri se va ocupa istoria, statisticile, viitorul. Ceea ce nu se vede, ce nu se va menţiona nicăieri, sunt multele morţi stupide, neverosimile în care încet, ca nişte lumânărele, se sting oamenii care prima oară pe aceste meleaguri au pus bazele unui minerit pragmatic, ale unei industrii a mineritului, dând mineritului şi oamenilor lui o bază un rost în economia ţării, rezolvând lucruri care un particular niciodată nu le-ar fi putut face şi evident că nu le vor face. Dezvoltând şi aşezând mineritul pe baze tehnice, ştiinţifice, a început să prospere şi industria de maşini, de energie electrică, de cauciuc, siderurgia şi multe altele. Aceşti specialişti de marcă, specialişti solicitaţi pe întreg mapamondul, oameni care au completat locurile albe din toate fazele mineritului, extracţiei şi preparării. Oameni respectaţi de milioane de oameni, medaliaţi de şefi de state cărora acum li s-a dat de înţeles că toate cunoştinţele lor sunt inutile, fiind scoşi din rândul producătorilor de bază şi trecuţi în rândul “disponibilizaţilor” al oamenilor fără un loc de muncă, al şomerilor, al inutililor, al oamenilor care în această viaţă, viaţa lor, nu vor mai avea un loc de muncă. Cred că domniile voastre puteţi realiza cum se poate simţi un specialist de talie mondială când este obligat prin lege la un asemenea statut. Tinerii se vor mai recalifica, alţii însă…
– Domnilor, de nu vă este cu supărare, relua Buia Toma, “păşind cu câteva case mai încoace”, doresc să vă relatez şi eu povestea unui om tânăr, şi cu toate acestea este cărunt. Nu ştiu dacă-i o poveste de avertizare, dar tânărul pe care-l vedeţi în curtea casei şi care-i alb pe cap mi-a fost mult timp ortac şi vreau să vă spun că-i un muncitor deosebit, dar…Băiatul într-o dispoziţie mai degajată, mi-a spus următoarele: