“Niciodată nu mi-a plăcut să mă culc după ora zece seara. Bineînţeles că uneori mi se întâmpla să mai întârzii şi eu. În acest caz, a doua zi eram somnoros, morocănos, eram indispus toată ziua şi fără chef de lucrul despre randamente, ce să vă mai povestesc. Dar nu toate sunt voia noastră şi dacă medităm puţin, mai mult este după voia altora şi numai arareori după a noastră. Aşa s-a întâmplat şi cu mine, cu câteva zile în urmă. Era noapte deja când Mărioara, fata cu care sunt în vorbe, mă cheamă la ea. Nu era mult până să mă culc. “Am a-ţi spune ceva”, mă opreşte ea din strânsul sculelor cu care lucram. Eu ezit: “Dragă, ne vedem mâine şi discutăm pe îndelete”. Ţi-ai găsit: “Ce am eu a-ţi spune, acum vreau să-ţi spun”. Eu caut să parez: “Mărioară, dacă începem acum o discuţie n-o terminăm până la schimb. Las-o te rog pe mâine.” “Tot mereu îmi spui aşa. Nu te mai ascunde în dosul vorbelor. Eu acum doresc să îţi spun!” Ce era să fac? Am ascultat nişte bănuieli de-ale ei, lucruri obişnuite pentru o pereche de îndrăgostiţi, reluate şi altădată, nu chiar banalităţi după câtă pasiune punea în vorbe, lucruri cunoscute şi poate că şi Maria avea dreptatea ei în gelozia ce şi-o afişa, gelozie care se baza pe lipsa mea de afecţiune datorată în exclusivitate suprasolicitării mele fizice la munca din mină. Ca să concluzionez, în viziunea Mariei a apărut şi spectrul “trădării” în dragostea noastră, dragoste în care iubita mea era oarecum posesivă, lucru firesc în localităţile rurale. Toată “discuţia” era un monolog care-l interpreta Maria. Nu spuneam nimic că nu era ce zice, dar nu doream s-o irit peste noapte, spusele ei nu aveau nevoie de replici şi eu nu doream să stăm toată noaptea la o discuţie care mâine nu va mai avea nici-o importanţă. Ba mai mult, în ceea ce spunea Maria, nu de puţine ori în gând îi dădeam dreptate, fiindcă era adevărat că nu aveam foarte mult timp de petrecut împreună, atât din cauza serviciului meu la mină, dar şi a muncilor din gospodărie care nu au niciodată grafic de eşalonare. De aici şi din acestea se considera “jertfită”, “că mie nici nu-mi pasă”, şi altele. Situaţia aşa cum se prezenta cu greu îşi va găsi o rezolvare deoarece trezirea mea la ora patru şi reîntoarcerea acasă după trei şi jumătate a amiezii nu presupunea mult timp de “discuţii”. Ce timp mai ai ca să mai poţi spune că-i pentru tine, sau pentru Maria? Puţin, foarte puţin…eram conştient de acest lucru, dar alte posibilităţi nu aveam.

De cumva reuşeam să-mi termin mai devreme treburile, sau erau lucrări de aşa natură, mai fugeam o oră-două să mai stau şi cu Maria. Marea tristeţe era că, neavând suficient timp, nu ne puteam permite, nu îndrăzneam să abordăm nici-o discuţie mai importantă nefiind capabili, în timpul ce-l aveam, s-o ducem la bun sfârşit, s-o încheiem. Acest neajuns duce automat la o atmosferă de neîncredere, de neîmplinire, rămânând în discuţie doar lucrurile de complezenţă, care aşa cum bănuieşte toată lumea, erau stereotipe, dar aşa era iubirea noastră. Cu totul altfel se petreceau lucrurile duminica. Da, atunci mai huzuream şi noi. Puteam să profităm şi de un bal, de întâlniri cu alte perechi, mai vizionam un film, şi cred că cel mai important lucru era că puteam lămuri discuţiile care au trenat peste săptămână ori care nu şi-au găsit răspunsuri pe parcursul săptămânii. Toate acestea în tihnă şi pace fără presiunea timpului şi fără teama că vor fi alte discuţii care nu-şi vor găsi răspunsuri care vor da suspiciuni şi supărări în zilele ce vor urma. Deci şi discuţiile din seara aceasta, discuţii “scurte”, s-au încheiat ca toate discuţiile de peste săptămână “în coadă de peşte”. Contribuţia mea la această discuţie, era doar prezenţa fizică căutând dacă se putea cât de cât s-o liniştesc măcar pe Maria dacă n-am putut evita această discuţie. Cu toate acestea am ajuns acasă în crucea nopţii. După două ceasuri de somn, soneria deşteptătorului mi-a spulberat visele, deşi ceasul îşi făcea numai datoria. Eram îngrijorat de lipsa de perspectivă. Nu vedeam încă nici o ameliorare din acest ciclu de îndobitocire impus de viaţă: schimb-somn-gospodărie-dragoste. Poate dacă mă voi căsători… Şi n-aş sta pe gânduri dacă aş avea mai mulţi ani, dar la 19… nu se prea fac căsătorii… Poate doar în… Maieru, nu la noi. Prea devreme să-ţi închizi toate “porţile” pe întreaga viaţă… Să nu uităm nici de armată care te răpeşte de lângă tânăra nevastă, căreia-i duci dorul. M-am sculat din pat ca zdrobit, de parcă mi-am pus oasele la “frăgezit” cu o zi înainte. Mă dureau toate cele şi eram buimac de cap. Agale m-am îmbrăcat şi am ieşit din casă. Cum am deschis uşa, am avut senzaţia că mă trăsneşte, aşa m-am speriat de tare. Era o vreme de potop. Ploua cu găleata şi rafalele de vânt urcau apa în locuri incredibile, de unde erau spălate toate lucrurile expuse şi mai puţin expuse.

Parcă şi aerul care trebuia să-l respir a dispărut lăsându-mă cu gura căscată în căutarea viitoarei mele porţii de aer de respirat. Toate acestea m-au înfricoşat nespus. Era de neacceptat o asemenea ostilitate din partea naturii. Cu sufletul îndoit m-am împins în vreme. După mai puţin de doi paşi mă întorc din drum. Eram ciuciulete. Am schimbat hainele ude şi mi-am pus alte haine, de ploaie. Îmi pregătesc lampa de carbid. Aprind lampa şi se trezeşte mama. Îmi spune ceva de “grijă”, timp în care redeschid uşa ca să intru din nou în acea vreme de urgie. Cu greaţă în suflet, protejând flacăra lămpii, încerc să înot în neobişnuita vijelie, spre locul de unde ne va lua maşina şi ne va duce la mină. Puţin s-a mai potolit vântul şi parcă nu mai curgea nici atâta apă. Am ajuns în dreptul plopilor singuratici. Printre cumulul de zgomote ale năprasnicei furtuni, se mai desluşea unul mai… altfel. Inima mea se străduia să ia dimensiunile unui purice. În acest loc cândva am văzut cum o pereche de caii şi-au aruncat stăpânul în râpă cu căruţă cu tot. Nu pun la socoteală poveştile care circulau ca folclor al acelui loc nu prea prietenos. Zgomotul ciudat, zgomotul care se distorsiona în furtună, începea să devină mai clar, mai puternic. L-am asemuit cu zgomotul unui om care ar coborî din copac tot aşa cum ar fi păşit pe o scară de fuşteii căruia-şi lovea cu putere tălpile. Feri Doamne, cine să fie la ora patru dimineaţa într-un plop pe vreme de potop?! Gândul mi-a zburat la… dracu, paralizându-mi toate mişcările. Zgomotul care se înteţea era evident că nu-şi oprea acţiunea sunând tot mai clar deasupra capului meu. Nu puteam să văd nimic fiindcă mi-am aplecat trupul peste flacăra lămpii ca să nu mi-o stingă ploaia şi vântul. Eram chiar sub plop şi cadenţa de coborâre a necuratului se accelera şi era din ce în ce mai aproape. Furtuna, întunericul, lipsa oricărei fiinţe prin apropiere, faptul că nici câinii nu mai lătrau, mi-au creat o frică ce mă ducea în pragul nebuniei. Toate poveştile cu draci, vampiri, strigoi, moroi, fantome şi tot ce nu-şi poate clarifica omul într-o viaţă, mi-au trecut prin minte ca o fulgerare şi, în loc să fug din acel loc, ca o fatalitate, mă bag sub plop. Îmi era atât de frică şi-mi dădeam seama că dacă nu voi şti ce a fost, ce este “acela” nu voi mai putea trece niciodată prin acel loc.