Coborârea “lui” era zgomotoasă, cu ruperi de crengi şi alimentată şi cu alte feluri de zgomote de îţi venea să crezi că cineva special făcea aceste lucruri, dinainte regizate, să te scoată din minţi. În acel moment am primit o lovitură în cap, una pe spate, apoi în spatele meu se aude o bufnitură. Da, lampa mi s-a stins. Apa îmi curgea pe mâini. Cu febrilitate scapăr chibrit după chibrit. Of, unul mi s-a aprins. Poate din milă. Aprind lampa cu groaza omului care trebuie să facă ce nu şi-a dorit niciodată, mă întorc să văd şi eu pe dracul. Privirile clipocind căutau ceva la nivelul ochilor. Nimic. Doamne doar nu mi-ai luat deja minţile! De zece minute, cu toate că nu-l aştept, sânt hotărât să mă întâlnesc cu dracul. L-am auzit şi să nu-l văd?! În spatele meu nu era nimeni. Să fi murit eu? N-am simţit nimic de genul acesta. Clipesc din ochi, îi frec, e imposibil! Măcar o umbră ceva, un abur, o boare să fie ceva ce ar fi putut justifica păţania mea. Nimic. Total derutat, cu mâinile şi picioarele “de gheaţă”, total dezamăgit şi vlăguit de tot, cu un gol nemărginit în suflet, mă pornesc să plec, dar piciorul mi se “prinde” în ceva. Puţin a lipsit să nu fac infarct. Îndrept lampa spre pământ. Jos era o bufniţă plină de apă care a coborât cum am povestit, ducându-mă la paroxism. Pe moment animalul din mine s-a repezit spre bufniţă s-o sfâşie, atât de puternic m-a stresat, mai ales “aterizarea” ei, dar văzând-o atât de plouată şi neajutorată, am luat-o cu grijă şi am băgat-o într-o scorbură din copac. Cu greu îmi reveneam la starea mea de om. Cu toate că lampa mi s-a stins din nou, mi-am continuat drumul în întuneric, trecând cu gândul de la realităţile momentului care-mi sugerau că de-o mai ţine ploaia la această intensitate, mai la vale, la Iobănel şi la podul Savetei, o să am de lucru cu pâraiele. Am trecut de Iobănel, dar la podul Savetei cu şanţul necurăţat aluviunile s-au colmatat, iar apele care veneau din Poderei erau împărţite în două. Făcându-mi socoteala pe unde s-o iau ca să nu-mi ud şi picioarele, aud sub podul colmatat nişte icnituri şi lipăitori. Vai Doamne, iară mă-ncerci?! Nu era o simplă părere, zgomotele veneau chiar de sub pod. Cum se poate acest lucru, dacă acel pod este plin până sus?!! Oare neapărat în această dimineaţă trebuie să înnebunesc?!! Doamne nu mă lăsa!!! Gemetele, icnetele nu mai conteneau. Din nou apelez la lumina flăcării lămpii de carbid. Cum sunetele nu se mai terminau, simţeam că puterile mă părăsesc. Între cele două locuri de încercare a sănătăţii mele mentale nu erau o sută de metri.

Zgomotele de sub pod amplificându-se, se cădea să mă apropii de locul respectiv… Cu forţele rămase, îmi aşez căciula pe lampă să nu mi-o sufle vântul. Cu o scârbă greu de ascuns mă pun în genunchi în noroiul clicos din buza podului. Împing lampa în faţă, sub podul colmatat şi încerc să mă trag prin noroi, sub pod. Cu puţin timp înainte, la vederea bufniţei m-am liniştit. Acum când am văzut mogâldeaţa aceea plină de noroi pe faţă, un urlet scăpat din adâncul fiinţei a acoperit toate zgomotele furtunii pe-o rază de doi kilometri. Şi să nu credeţi că exagerez, dar până în acea dimineaţă eu nu am văzut oameni “îmbrăcaţi” în noroi, la lumina flăcării de carbid. Ca să-mi acopăr frica, am strigat la “el”:
– Cine dracu eşti?!
– Vai de mine, dar nu mă cunoşti?
– Bade Iosif, matale eşti?
– Eu, bată-mă să mă bată!
– Apoi ce Dumnezeu faci matale în noroi sub pod?
– Ce amarul să fac. Am băut un pahar şi mi-am pierdut pălăria, o căutam… I-am întins mâna şi l-am tras afară, evident fără pălărie. Ne-am salutat şi ne-am despărţit fiecare în drumul său.
Risipind atâta timp, apele au crescut incredibil de mult, transformându-se în adevărate torente. Ca să pot ajunge la locul de îmbarcare a trebuit să urc pe Poderei. Lampa mi s-a stins iar. Cu ochii căutam alte luminiţe ale colegilor care şi ei se îndreptau spre acelaşi loc. Treceam pe lângă casele lui Alexandru, Lipan şi Şovre, case care erau puse pe o buză de movilă, drumul fiind mai jos decât casele. Ei erau în acelaşi schimb cu mine. La Alexandru era lumină în toată casa. Mergeam cu privirea în pământ căutând să evit pe cât posibil apa. Ajuns în sfârşit la maşină, parcă oamenii erau grupaţi şi şuşoteau între ei. Toate aceste grupări şi discuţii pe grupuleţe aveau un aer sinistru. Am dat bineţe şi i-am întrebat că: “Ce şuşotesc?”. S-au uitat la mine ciudat, după care unul din ei mă întrebă:
– Tu pe unde ai venit la maşină?
– Pe Poderei, pe la Alexandru, Şovre şi ceilalţi.
– Era lumină la Alexandru?
– Era. Şi cei cu asta?

– Da nu te-ai întrebat de ce-i lumină la Alexandru, dacă el e şomer de-o săptămână? Te-ai uitat la nucul lor?
– Cui îi tună să se uite în nuc dacă vine la schimb?
– Acolo era Alexandru spânzurat…
Atunci am realizat că dacă eu m-aş fi îndreptat de spate, m-aş fi uitat în sus, îl vedeam agăţat. Fără alte vorbe, cu sentimentul unei mari deznădejdi, al pierderii unui om, deosebit de bun ortac şi miner, dar care n-a rezistat şocului “disponibilizărilor”. Maşina parcă şi ea era bolnavă, de abia se târa în sus spre mină. În maşină moţăiam urmărind drumul imaginar spre mină după ce curbe realiza maşina. Motorul a început să fie turat la maximum, erau ultimele sute de metri înainte de-a opri. Primele semne ale unei dimineţi ploioase, primele gene de lumină “au salutat” pe muncitorii care încep un nou şut. M-am dat jos din maşină şi mergeam pe gura galeriei, când l-am întâlnit pe maistru.
– Noroc bun.
– Să dea Dumnezeu, îmi răspunde el, după care continuă:
– Te-oi ruga să vii la mine la birou.
– Când?
– Bine-i de-i veni acuma.
A plecat şi el deosebit de supărat (cine nu ar fi supărat să piardă un om ca Alexandru?).
– Băiatule, ce-ţi spun ar fi trebuit să-i dau un înveliş scuzabil pentru actuala conducere, dar nu pot face pe maimuţoiul de dragul nimănui, mai ales că acum ştii şi tu ce s-a întâmplat cu Alexandru şi nici nu doresc ca eu să mă simt vinovat de potlogăriile altora. Aşa că vestea-i foarte neplăcută. Şi tu “ai fost pus pe liber” şi cred că nu va dura mult şi ne vom întâlni, dar nu în mină. Minele ni le închid acei care n-au habar ce fac şi cât rău fac, dar toate acestea nu-şi au acum rostul. Tu fă-ţi lichidarea şi adu-mi-o mie. Dumnezeu să-ţi ajute!
Şi el plecă şi mă lăsă pe mine în birou, cu fişa mea de lichidare. Eram nehotărât. Nu prea ştiam ce drumuri voi apuca şi uitându-mă prin birou văd un tip care semăna cu mine dar era cu părul alb. Atunci m-am gândit că mi-ar plăcea să arăt aşa la bătrâneţe. Cu-n regret incomensurabil am realizat că “moşul” eram eu, cel de 19 ani.