Această mărturisire mi-a făcut-o tânărul meu ortac cu părul alb. Nu cred că mai este loc de comentarii, şi totuşi să ajungi să fi cioclul unei generaţii de mineri, poate că unora ar trebui să le fie ruşine de acest deznodământ şi nu să creadă că au dreptul să răsufle uşuraţi în urma acestei “acţiuni”. Nu-i just ca numai minerii să plătească pentru toţi, iar alţii să-şi adjudece în propriile lor conturi ŢARA. N-am înţeles niciodată ce fel de oameni sunt aceia care se apucă să distrugă, nu numai că nu au nimic de pus acolo unde au demolat, dar n-au fantezia să-şi pună întrebarea: “Cum ar fi stat alăturea cele două lucruri. Ceea ce ei distrug, probabil “domniile lor” consideră că alţii ar trebui să-l facă ori să-l înlocuiască.”
– Domnul Buia, este de neimaginat ce puteri şi-au arogat actualii guvernanţi. În plus, toate experienţele le fac pe noi, dar nimeni nu ne solicită niciodată părerea, ba mai mult, suntem trataţi inuman. Am avut impresia că dacă eram duşmanii făţişi ai acestui guvern, ai acestei ţări, poate greşesc, dar tratatele internaţionale ne-ar fi protejat mai mult, şi am fi avut un trai probabil mai bun. Marea enigmă care s-a născut are o faţă cam ciudată, o interpretare ciudată. Avem peste opt milioane de angajaţi care-şi fac treaba zi la zi. S-au vândut aproape toate activele şi construcţiile statului, probabil pe bani, cu impozitele citeam că 78%, şi le-au plătit, deci bani ar fi. Întrebarea tâmpă: “Unde sunt ei, pe lângă ei, pe lângă bani, mai sunt dolarii care curg lunar din diferite surse?” Asta ar fi întrebare de procuror. Dacă-i aşa să şi-o pună!
– Domnii mei, cred că, chiar dacă aceste lucruri le vom şti sau nu le vom şti, tot nu ne vom uşura traiul zilnic.
– Da, este adevărat, dar parcă te doare când o viaţă de om ai participat la “Construcţia Socialismului” şi ţie ţi-au dat o hârtie de un milion de la care primeşti 3-5 mii pe an, şi unii-şi taie felii din munca ta, din sudoarea trupului tău, din însăşi viaţa ta pentru simplul motiv că ei şi înaintaşii lor şi-au păstrat nişte hârtii. Iar acum tu, cel care ai muncit o viaţă, din realizările tale lor li se distribuie felii pentru acei care nu de puţine ori nici nu ştiu ce-i munca.

Ei n-au trebuit să-şi strice sănătatea ca să facă averi altora. Iar tu, hârb bătrân căruia nici pensia nu ţi-o mai dau la timp ca s-o pună deoparte pentru alţii. Noi ne-am vrut-o! a încheiat disertaţia unul dintre invitaţii lui Buia.
– Cred că tot mai bine ar fi să ne preocupăm noi de ale noastre, mai ales că nimeni nu se poate lăuda că a convertit un neruşinat la nişte gânduri mai cu mila lui Dumnezeu.
– Că bine ziceţi domnule, îl acompanie unul dintre musafiri, orăşeanul get-beget. Domnule Buia, văd, şi aşa este şi normal ca locuinţele, de fapt casele propriu-zise, să aibă nu mai multe stiluri, în care se oglindesc anii în care au fost construite. Este imposibil ca o casă care a fost construită acum cinzeci de ani să arate ca una recent terminată. În plus şi în construcţii îşi fac loc noile descoperiri, noile materiale şi nu-i de neglijat nici confortul care va face o casă mai preţuită decât alta. De aceea, între casele pe lângă care am trecut până acuma şi aceasta de care ne apropiem, diferenţele sunt mari. Aceste diferenţe se păstrează şi între oamenii din sat?
– A, zise Buia, este absolut natural să existe aceste diferenţe, în primul rând de vârstă. Tineretul este mai inventiv, acceptă mai uşor noul şi “utilităţile”. Apoi casa ce-o vedeţi este a unui şofer care nu-i aşa de “vechi” în satul nostru, dar el a avut rubedenii aici, aşa “l-a tras aţa” în sat. Vi l-aş putea descrie în câteva cuvinte, dar având timp suficient, aş dori să vă povestesc împrejurările în care l-am cunoscut pe dânsul, cu ceva ani mai înainte de-a se muta în satul nostru.
– Suntem “ochi şi urechi”, îl încurajă orăşeanul.
– Mă aflam cu familia între două sate, începu povestea Buia Toma. Era vară şi s-a pus pe ploaie. După o ropotă, s-a oprit, a început să sufle un vânt destul de rece. În plin câmp, pentru a marca şi locul de oprire a autobuzului, s-a plantat un fel de refugiu de tablă pe care abia l-a răcorit ploaia. Refugiu ar fi fost încăpător altfel dacă… acei pasageri nu l-ar fi folosit pentru aruncarea sau “depunerea” a tot felul de resturi ale civilizaţiei actuale, emanând un miros pestilenţial. În atari condiţii noi foloseam adăpostul… pe dinafară ca paravan împotriva vântului. Pe măsură ce vremea se normaliza, fiecare din noi căutam să interpunem o distanţă cât mai mare între noi şi “degajatorul” de mirosuri imposibil de redat.

Şi cum şi dumneavoastră ştiţi că “nici un necaz nu vine singur”, eram obligaţi să ne transformăm în elice, atât de repede trebuia să ne rotim mâinile ca să nu permitem stolurilor de muşte care au fost deranjate din “ambient”. Mişcările erau mai mult de disperare decât de-a ne proteja. Cu toate că vântul rece mai persista, cu toate că fiecare eram uzi, ne-am îndepărtat de “protecţia” ce ne-o oferea acel adăpost preferând să primim rafalele reci ale vântului, dar care nu erau însoţite de mirosurile emanate de “adăpost”. S-a nimerit ca, dintre cei care aşteptau acel autobuz, mulţi să ne cunoaştem, şi parcă ne era ruşine să urăm cuiva ceva în asemenea împrejurări, când alţi semeni de-ai noştri, sfidând bunul simţ, au schimbat destinaţia unui adăpost de primă necesitate, din plin câmp, într-o latrină. În această staţie se impuneau şi alte obiective igienice, nu să distrugă şi ceea ce exista. După curbă apare şi multaşteptatul autobuz. Pe toţi ne-a umplut bucuria la vederea lui, dar mai ales că era articulat şi că vor fi locuri pentru toată lumea. Măcar atât. Lumea se agita, îşi căutau bagajele, copiii, tovarăşii de drum, orânduindu-se pe marginea şoselei. Autobuzul frână şi se deschid uşile. Stupoare; pasagerii din autobuz nici nu se gândesc să le permită urcarea persoanelor din staţie, care înfrigurate şi ude au aşteptat acel autobuz ca pe-o mană cerească. Ocupanţii autobuzului, de ochii lumii, se mai fâţâiau între ei, fără efect practic întrucât se ştia că în această staţie nu cobora nimeni. Cu atât mai de neînţeles era faptul că o persoană în jur de 40 de ani a coborât şi se uita de parcă ar fi făcut o evaluare a situaţiei create. Într-un târziu dă o rezoluţie: “Aici nu putem face nimic, conchide el la prima uşă”. Apoi se deplasează la una din uşile din spate şi ajunge în dreptul meu, moment în care începe să urle: “Deschide uşa din spate!”. În acel moment se produce o manevră dublă – uşa se deschide, uşa se închide – puţin lipsind ca tipului, care bănuiam că ar putea fi şoferul, să-i prindă mâna. Uitându-se la mine îmi aruncă: “Dumnezeii tăi! Ţi-am spus să deschizi nu să faci manevre. Ce măta faci?!”. Mă uit la individ şi sunt gata să-l pocnesc. După ce-l aşteptăm mai mult de-o oră în ploaie şi apoi şi în vânt mă mai şi “alduieşte”? Dar pe moment toate uşile autobuzului se deschid şi constat că în “îngrăditura” şoferului se afla o femeie, nevastă-sa după modul de adresare şi căreia îi erau adresate acele “dulceţuri”.