Cu o mişcare a braţului, tipul ne-a invitat la uşa din spate. “Helo, helo!” mi se adresă de această dată mie cu toate că încă nu m-am putut urca în autobuz.
– Câte bilete?
– Trei. Îi dau banii, îmi dă rest, dar nu şi bilete. Mă gândeam că el, nu eu, a pomenit de bilete… Tipul îmi părea băut. Nu exagerat, dar băut atât cât să fie conştient de faptul ca să nu-ţi vorbească în faţă, să-şi ferească gura de nasuri indiscrete. Primul impuls a fost să nu mă urc în autobuz, dar să mai aştept încă două ore în câmp în mirosurile alea? Am urcat cu gânduri negre. Cu un copil în braţe căutam să ocup o poziţie în acest autobuz care arăta ca şi Piaţa Universităţii. Tinerii pe care i-a alungat ploaia, în ţinute sumare, au ocupat întregul autobuz luând poate nu chiar cele mai decente poziţii.
Aş fi zis că şi pe ei ploaia i-a alungat, dar nu i-a udat neavând haine pe ei. Un lucru era sigur: toţi ne grăbeam spre casă, să fim acasă înainte de ora şase când se va transmite la televizor Campionatul Mondial de Fotbal din Italia, lucru aproape de vis pentru noi acei care de ani de zile aveam emisiuni televizate de maxim două ore pe zi, cu EL sau EA. Am păşit printre “ştrandiştii” din autobuz şi trecând de peridoc am ajuns în faţă. Aici lumea din autobuz avea o altă calitate. Lume mai sobră, îmbrăcată în haine de stradă. O fetiţă chiar îmi oferi locul. Eu îl predau soţiei, care ia pruncul în braţe. Mai fac o mişcare de înaintare pentru a permite şi celorlalte persoane să urce. Ajung în dreptul unui tip brunet cu faţa slabă, nebărbierit, care ţinea pe un braţ patru cutii de conserve cu carne de vită. Una aproape că o scăpă, poate fiindcă era mai bine “făcut” ca şi şoferul. Era în stare de agresivitate. Poate că aceste lucruri nici nu le-aş fi observat, poate nici pe el, dacă în momentul în care eu am ajuns în preajma lui n-ar fi strigat: “Dă-i drumul!” de parcă numai pe mine mar fi aşteptat ca să poată da o asemenea comandă. Îl privesc şi constat că nu-l cunosc, cu toate acestea încerc să-l temperez:
– Domnule! Se pare că şoferul e băut, nu-i recomandabil să-l enervăm, putem să-i facem rău lui, dar mai ales nouă.
– Pe mine nu mă interesează! Eu vreau să văd meciul! îmi zice insul. De când n-am mai văzut un Campionat Mondial de Fotbal!
– Sper să-l apucăm cu toţii, mă autoliniştesc eu.

– Îl apucăm, cum să nu-l apucăm, doar am plătit?! Şi începe o discuţie din tot ce-şi aduce aminte din tumultuoasa lui viaţă.
În starea în care se găsea, vorbăria lui semăna mai mult c-o urlătură sacadată punctată din când în când de scuipatul care-i ieşea din gură ori de câte ori dorea să fie mai ferm sau mai explicit. Doamne, iar mă pedepseşti. Aşa mi-e norocul. Oriunde mă duc, la o petrecere, botez, nuntă, întotdeauna se găseşte un beţiv care neapărat ţine să-mi divulge toate calităţile sau secretele lui, toate facerile de bine şi marea lui bunătate în această nerecunoscătoare lume, de stai şi te cruceşti: cum au putut trăi celelalte generaţii fără bunătatea acestui om meritoriu şi chiar ţi se pare de neimaginat lucrul acesta. Aşa se face că nu există petrecere să n-am eu o asemenea coadă. Lucrul acesta este trist în esenţa lui. Persoana respectivă a avut acele vise, dorinţe, care s-ar fi putut înfăptui probabil. Dar singurul lucru ce nu l-a avut a fost puterea de-a se lăsa de băut pentru a-şi desfăşura marile lui planuri, marile sale visuri, care poate, înfăptuite parţial sau total, ar fi adus bruma de bunătate ce o aruncă acum omenirii. Dacă aceasta era prioritatea. Apoi putea să se mai şi “cinstească”, dar unii nu mai ajung şi trenul acesta.
Şi uite aşa, cât ţine sindrofia eu am “coadă” ce-mi toacă tot timpul şi nervii cu poveştile lor. Cum de mă găsesc tocmai pe mine? De ce ţin ei neapărat să le memorez toate inepţiile lor? Nu pot pricepe de loc. Oare să aibă ei acea convingere că eu voi înfiinţa o societate filantropică, care în 10-15 ani să le ridice socluri de mulţumire? Nu ştiu. Dar ceea ce este sigur este că, atunci când se apropie de mine o astfel de persoană, pentru mine toată distracţia s-a terminat. Eu pot pleca liniştit acasă să mă culc, altă scăpare nu am. Poate că ei în mine văd un nealiniat şi au speranţa să mă convertească la ceva? Acum… aici istoria se repetă. Tipul mă toacă la cap, iar eu stau resemnat. Se vede treaba că sunt un fatalist…
Geamurile autobuzului sunt toate deschise. Vântul se oprise, iar căldura ce i-a alungat pe orăşeni la gârlă începe din nou să-şi spună cuvântul. Toate ar fi fost suportabile de nu ar fi fost tipul… Cu toate că în maşină era mare înghesuială şi mulţi pasageri stăteau în picioare maniera de conducere a şoferului confirma că numai “s-a atins” de băutură.

Făcusem jumătate din drum, mai bine de trei staţii între sate, şi lui nu i se putea imputa nimic la modul cum conduce autobuzul.
Pe un scaun din stânga mea stătea un ins spilcuit, cu un început de chelie, care prin felul lui de a fi ţinea morţiş să iasă în evidenţă. Pe o banchetă în spate era o familie: soţ, soţie şi un copil. Ploaia a reînceput. Apa intra prin geamul deschis şi-l uda pe copil şi pe mama lui. Doamna se ridică şi închide parţial geamul. Tipul cu vocabularul voalat îl redeschide…
– Nu de tot… se adresează el doamnei.
– Chiar, nu de tot, zice doamna şi împinge din nou geamul.
Tipul se aruncă şi-l deschide larg.
– Domnule, dar vezi bine că ne udă!
– Las că ştiu eu că-ţi place să fi udă în alte locuri… He, he, he… îi aruncă beţivul.
– Cred că ai început s-o jigneşti pe doamna, îl apostrofez eu.
– Din câte ne-ai înşirat până acum reiese că eşti un om “umblat” prin lume, că eşti politicos, aşa că te rog să dovedeşti că ceea ce ai afirmat adineauri că este adevărat! îl apostrofă spilcuitul.
– Acu-i democraţie! Fiecare spune ceea ce vrea – îi dă înainte beţivul.
– Fiecare spune ceea ce el pricepe din această democraţie – completez eu.
– Domnule, acum chiar că poţi spune ce vrei, dar cu câteva luni în urmă? îl întrebă spilcuitul.
– He… he… atunci acest autobuz mă ducea direct la he… he… rânjeşte beţivul.
– Păi, vezi! Acum spui orice, dar un om normal, un om politicos nu jigneşte pe nimeni! Asta nu se face. Nu s-a făcut niciodată. Nici pe vremea lui Napoleon, care a fost îngropat în şapte sicrie şi dus la “mormântul invalizilor” nu se făcea aşa ceva, şi atunci morala era morală, zice spilcuitul.
– Domul… completez eu.