– Poftim? întreabă spilcuitul.
– DOMUL… DOMUL INVALIZILOR – revin din nou cu precizarea.
– Da… da… Domul “recunoaşte” spilcuitul.
– Auzi, şi eu sunt umblat şi ştiu de ce Zoe a vrut să vină în Maramureş. A găsit unul cu… şi face semnul caracteristic… şi ea zicea de coşciugele de aur ale… cinci, cinci coşciuge avea răposatul – continuă beţivul.
– Nu, nu erau din aur, erau din abanos. Abanosul este cel mai greu şi mai tare lemn din lume – îl corectează spilcuitul.
– Când l-au scos pe Napoleon din coşciug, arăta aşa ca şi mine, şi se prinde cu ambele mâini de reverele hainei, dându-ne ocazia să admirăm în el pe marele Napoleon.
– Da… da… abanos – reluă beţivul.
– Da. Dar acum ar trebui să-i ceri scuze doamnei! Un om politicos, binecrescut, umblat, cu cunoştinţele dumitale, este imposibil să nu fie şi educat – îl tachinează spilcuitul.
– Noi, ăştia ce stăm în Hatvan nu suntem atât de politicoşi. Noi suntem mai reduşi.
– Te prefaci doar, ştiu sigur că nu eşti mutat de mult în Hatvan – nu-l iertă spilcuitul.
– Şi ce dacă? Tot acolo mă dau jos – i-o reteză beţivul, după care tace în sfârşit.
– Domnule, fii bărbat! îl asmute din nou spilcuitul.
La care beţivul se întoarce, se uită la femeia care de la diferendul cu geamul l-a ignorat, dă din cap şi coboară din autobuzul care între timp se oprise. După el a coborât aproape jumătate din populaţia vehiculului.
– Luaţi loc! mă îmbie spilcuitul.
– Mulţumesc, dar la prima cobor şi eu – îi răspund.
– Poftiţi, poftiţi, vă rog staţi jos! Mă aşez.
Domnule, uite aşa sunt oamenii! continuă spilcuitul. O viaţă te lupţi, te munceşti să-i educi, ei beau un pahar de ţuică şi toată învăţătura şi educaţia-i degeaba…

În acel moment, un bărbat de vreo 50 de ani, scund de statură, cu faţa roşie specifică băutorilor de vin şi cu vioiciunea ce numai vinul ţi-o dă, se aruncă spre mine. Eu nu-l cunoşteam şi nu înţelegeam ce doreşte, moment în care se adresează spilcuitului.
– Cine a muncit, măi… banditule… tu măi… tu care ai tras pisica de coadă… pe la unitatea de securitate?! Nu ţi-e ruşine, porcule?!
Mă aflam într-o situaţie deosebită, o situaţie neplăcută. Mă aplec parcă pentru a lăsa ca vorbele să treacă peste mine, la cel căruia îi erau adresate, ca ele să nu mă lovească şi pe mine.
– Mă, tu să taci! Ştiu eu cine eşti, te-ai ajuns, te aranjez eu pe tine! Îi dă replica spilcuitul celui cu faţa roşie de vin.
– Eu nu sunt mă cu tine – zice băutorul de vin – mie să-mi spui domnule… idiotule ce eşti! Crezi cumva că-mi frică de tine, putoare ce eşti! Uite aici mâini muncite! De aceea nu mă tem de tine! Arată-ţi labele tale de dihor împuţit şi ţine minte că cine munceşte nu se teme de tine şi nici de câcăcioşii tăi de bandiţi!
Autobuzul opreşte în staţie, am coborât… Sufletul îmi era greu. Atunci când vrei să afli un adevăr, un mic adevăr, lumea se închistează, se retrage. Însă este suficient un pahar de vin, de alcool ca să afli adevărate romane de aventuri, istorii în “n” volume, dar mai precis ora timpului pe care-l trăieşti, viermele cel roade pe fiecare şi căruia îi dă “liber” la beţie.
În ziua următoare îl văd pe “beţivul educat”, cel care nu a reuşit să-i ceară scuze doamnei din autobuz, conducând prin municipiu un “multicar”, o roabă cu motor, ce mai… om umblat…
– Da, multe ciudăţenii se pot afla şi într-o călătorie ca asta, fie ea cât de scurtă!
– Auzi, acum, cum mai avem ceva drum de mers – continuă Buia Toma – şi picioarele nu-mi permit mai mult, eu ţi-aş mai povesti o întâmplare petrecută cu fiul acestui şofer de autobuz, care acum este şi el şofer.
– Dacă ai plăcerea, te rog spune-mi-o.

– Se ştie că fiinţa umană este o fiinţă orgolioasă şi dacă analizăm puţin acest lucru, un om, o viaţă de om, raportat la ceasul universului este nimic, inimaginabil de puţin. Am putea spune că la imensitatea lui, a universului, omul nu este mai mult decât o fărâmitură. Lucrul acesta nu poate mulţumi EUL său, al omului şi astfel, pentru marea trecere a lui prin lume, în care-şi doreşte să-şi satisfacă orgoliul de fiinţă superioară, a conchis că: „Un om nu a trăit degeaba dacă a făcut o casă, a sădit un pom şi a crescut un copil”
Târgul din Rodna este un eveniment marcant, care se repetă săptămânal, sâmbătă de sâmbătă, cu toate că acest eveniment de fapt este un calvar pentru cei care-l frecventează. Pe de altă parte, este o mare ruşine să nu fi participat la el, să nu fi fost văzut acolo, să nu ai tu ce povesti duminică înainte de film, sau de bal, despre ceea ce ai văzut la târg sau ai făcut la târg, ai cumpărat la târg.
Târgul se desfăşoară pe o străduţă gâtuită de numai câţiva metri lungime şi cam de 4 metri lăţime. Prin acest şanţ, tunel sau gât de sticlă, de la cinci dimineaţa şi până la ora 11 se frământă în jur de 3-5 mii de oameni, localnici sau cei veniţi din depărtări.
Aşa se face că parcurgerea acestor metri nu se poate realiza decât parcurgând uneori un metru pe minut, datorită repetatelor frământări faţă-spate, la care chiar dacă nu doreşti să participi eşti obligat, fiind cuplat la acea masă în mişcare.
Presat, cu mâinile pline de bagaje, de cumpărături, de foarte multe ori îl rogi chiar pe vânzător să-ţi scoată banii din buzunar, neavând alte posibilităţi de-a onora comanda. Şi ca toate să fie şi mai “plăcute”, tot pe această scurtă porţiune de stradă mai sunt şi instituţiile de interes comunal: PTTR, restaurantul, fostul han şi altele.
Specific acestui târg este că aici se poate cumpăra pe termen, nefiind obligatoriu să se achite pe moment valoarea cumpărăturilor. Poţi târgui fără nici un ban. La data scadentă te prezinţi cu banii, cu produsele tale sau dacă te-ai tocmit pe muncă, să-ţi faci datoria muncind.
Dacă un om vinde o oaie, tu poţi să-ţi comanzi acea parte din animal care te interesează. Te întorci peste o jumătate de oră şi-o primeşti. Între timp oaia a fost sacrificată şi poţi pleca cu bucata cuvenită ţie. Oamenii “se însoţesc” cum se zice pe aici.