A început să nu mă ducă nici sâmbăta la târg, lucru observat de toţi. Eu nu aveam ce să le spun. De ce nu mă duc? Să le spun că ne-am certat? Să le povestesc ce-mi face seară de seară? Şi că ziua nu mai eram bună?
Se apropie iarna, nu mai puteam să-l aştept în drum.
Au trecut trei luni. Acum nu numai că eu simţeam ceva, dar a început să se şi vadă. Într-una din “serile noastre” i-am spus lui Iosif că sunt gravidă.
– Şi eu ce să fac?
– Să mă iei!
– Asta nu ştiu, fato, om vedea!
Aceste cuvinte mi-au căzut cel mai rău. El îmi zicea “fată”! A mai venit de câteva ori, pe urmă nu a mai venit de loc.
Să ies afară nu putea fi vorba, nu numai din cauza frigului, dar nici burta nu o puteam prezenta în sat…
Într-o zi a venit o vecină şi foarte, binevoitoare mi-a spus că Iosif se va căsători cu Ana Cucului.
Atunci am crezut că-mi ies din minţi, a fost colega mea de bancă, o veche prietenă. Deci ştia şi ea şi atunci… ştia tot satul…
A doua zi am stat în drum, până ce a urcat în “sus” cu maşina, să-mi spună el dacă e adevărat ce am auzit… că eu nu sunt bună pentru el, după ce atâţia ani m-a “zăhăit”… m-a lăsat cu burta la gură şi acum se însoară cu alta pe care o cunoaşte numai de câteva luni.
Când a avut loc nunta cu Ana Cucului eu aveam opt luni de sarcină…
Copilul l-am crescut aşa cum m-am priceput.
Iosif, în fiecare lună în zi de salariu, are discuţii cu nevasta lui pentru alocaţia copilului. Aceasta este otrava dragostei lui…
Iosif are un copil “din flori” şi o nevastă care s-a dovedit a fi stearpă…
“Un om sădeşte un copac, creşte un copil şi face o casă!” o fi semănând cuiva.
– Foarte adevărat, dar aş trece la câteva probleme mai de actualitate sau mai de societate. De fapt, ce doresc eu să zic cu asta?

Acum, că-s bătrân şi am văzut şi auzit atâtea, pot să dau şi eu câteva repere în ploaia asta de minciuni şi incertitudini ce se vehiculează continuu şi-s la modă la noi.
Mai deunăzi, un şef de partid zicea că acel comunism care în alte locuri a “dat roade” la noi nu a avut nu ştiu ce rădăcini sau influenţe. De fapt nu a avut rădăcini datorită faptului că “n-a prins” la majoritatea populaţiei ţării, la ţărani. Ei nu au putut fi “lămuriţi”. Au fost obligaţi, dar nu au acceptat şi asta s-a întâmplat fiindcă ţăranii aveau rădăcini şi orice schimbare la rădăcini se ştie că nu-i bună, ba dimpotrivă, este rea.
Dacă cineva umblă la rădăcinile oamenilor asta nu duce la nimic bun, numai bine nu poate face. Lucrul aceasta-i valabil şi la oameni şi la plante. Oricine venea cu “bătutul apei în piuă”, nu-şi dădea seama că de fapt el se ridiculizează în faţa acestui ţăran, ţăranul român care cunoaşte acel lucru simplu, elementar şi care a fost certificat nu o dată de viaţă, de istorie. Nici o filozofie nu poate spulbera acest adevăr, această axiomă a rădăcinii ancestrale.
Cu muncitorii a fost mai simplu. Ei nu au avut nici o rădăcină, deci nici o certitudine şi nici o viaţă cât de cât demnă, liberă, să fie fiecare stăpân pe el, şi destinul său.
Înainte, practic muncitorii nu au avut nici un fel de certitudine. Salarii sigure ioc, loc de muncă de asemenea, fără casa lui, fără siguranţa vieţii. Concret: erau “ca frunza pe apă”. La cea mai mică dovadă de preţuire ori promisiune de puţin mai bine, indiferent de unde venea ea, aderau la ele pentru că era singura lor cale spre lumină (să nu uităm de lampa lui Ilici) şi chiar dacă nu ar fi fost aşa… La ce să se uite în spate: mizeria din care veneau îi propulsau spre altceva. Ăştia, comuniştii, acum le promitea ceva: trai mai bun, mai omenos… acum când cei mai mulţi nu-şi pierdeau vremea nici să li se adreseze… lor… oameni ai mizeriei, furnici neînsemnate. Muncitorii erau consideraţi mizeriile mizerabilei lor lumi.

Zgândărirea orgoliului, promisiunile date, posturile oferite, în care nu trebuia să-şi rupă coastele pentru o bucată de pâine, nu numai că i-au făcut discipoli credincioşi ai lor, dar la rândul lor au început să profite ştiind bine că ceea ce au acum nu vor mai obţine niciodată în viaţă. Noua viaţă cu atâtea bunătăţi, atât de prosperă, nu era de neglijat. De aceea au fost loiali cauzei.
– Scuză-mă că te întrerup, interveni orăşeanul, dar un vers din Bacovia ce aparţine de “Serenada muncitorului” apare ca o premoniţie la ceea ce spui. Îţi redau prima strofă:
“Eu sunt un monstru pentru voi
Uzând un dor de vremuri noi
Şi-n lumea voastră-abia încap…
Dar am să-ţi dau curând la cap!”
– Aşa a fost şi tipul ăsta ce ne-a salutat… pe care l-am întâlnit adineaori, reluă discuţia invitatul Tomi. După un curs de calificare de 6 luni la locul de muncă, a fost promovat. Îi plăcea să “dea cu gura”. Cineva l-a făcut secretar U.T.C. pe fabrică. A văzut că merge şi aşa el şi mai convins a “dat cu falca”. A mai făcut o şcoală de partid şi aşa s-a văzut prim secretar U.T.C. prin Moldova. Ce a mai făcut el acolo nu ne-a povestit, totuşi ceva am mai aflat noi din “activitatea” lui.
Era bine văzut, dar suferea că nu s-a remarcat cât el dorea. Cum s-o facă?
“Duşmani de clasă” de erau sau nu erau pe acolo el nu prea ştia… Oamenii de prin partea locului nu i se prea confesau lui. Acţiuni politice făcea suficiente. În posturile sărbătorilor religioase el era acela care organiza “joia tineretului”… Nu prea avea succes la tineri, dar era o ACŢIUNE…
Într-un an, pe când şi el era mai vechi pe acele meleaguri, postul Paştelui cădea prin Mai. Iarba era bună de coasă. De aici i-a venit ideea… Pe băutură, pe bani, a tocmit câţiva “băieţi” care să cosească în ziua de Paşti…
Era sigur că în ţară nimeni nu a băgat încă coasa în iarbă… Cu 11 băieţi a cosit 1,5 hectare şi asta în Sfânta zi de Paşti. Atunci când logica “nu umbla”, când toate hotărârile “vin de sus”, oamenii se dezobişnuiesc să mai gândească… El a raportat Comitetului Raional activitatea “lui” din acea zi de Paşti. Şefii lui s-au gândit că nu-i rău să mai mărească puţin arealul cosit.