Şi, din raport, în raport pe când a ajuns la forurile superioare din Neamţ, isprava lui se mărise atât de tare că suprafaţa raportată ce a fost cosită de el depăşea cu mult suprafaţa ţării şi toate astea doar într-o singură zi, în Ziua de Paşti…
Sigur că şi între oamenii angajaţi să servească ideologia partidului existau şi oameni adevăraţi. Dar aşa cum se ştie, la toate nivelele de activitate existau acei “suflători” care raportau totul “sus”. Aşa se face că ei nu s-au bucurat şi nu se vor bucura niciodată de creditul omului de rând. Aceasta-i de altfel singura imputare gravă ce li se aduce de “talpa ţării”, de onestul om de rând.
– Apoi, domnule Buia, pe măsură ce îmbătrânim mai aflăm câte ceva cu toate că, dacă am fi cunoscut unele lucruri, poate am fi fost mult mai fericiţi!
– Ziua bună – ne oferă un alt trecător.
– La bună vedere! răspunde Buia.
Eu mă tot uit la persoana respectivă şi parcă-l cunosc.
– Domnule Buia, acest om este localnic? îl chestionă orăşeanul.
– Da, sigur, de ce întrebi?
– Am avut impresia că-l cunosc.
– Tot ce se poate. Dânsul este consilier comunal.
– Acum cred că ştiu cine este!
– Cine?
– Demult, când era tânăr, făcea sport?
– Da. Dar de unde ştii?
– Stai să-ţi spun.
La şcoala la care funcţionam exista şi o şcoală sportivă, cu mai multe secţii.
Cum Explorări Maramureş intrase în divizia A cu secţia de volei echipa şi-a dorit o pepinieră de jucători de valoare din care să-şi reîmprospăteze lotul. Deci s-a făcut şi o secţie de volei, la acea şcoală, cu mari perspective, ştiut fiind că pe atunci liceul era de cinci ani.
A fost repartizat şi un profesor cu specialitate volei, un meseriaş foarte priceput. Necazul lui era că înălţimea care o avea nu era…. înălţime… Era un bărbat scund, considerat de el însuşi ca un adevărat handicap pentru un voleibalist, având tot timpul sentimentul inferiorităţii.

Din aceste motive ar fi dorit să arate ca măcar o dată în viaţă să fie şi el cel mai bun, să fie şi el cel mai mare, dacă prin statură nu se putea să facă acest pas, măcar prin rezultatele muncii sale să crească.
Trebuie să spun că tipul ştia meserie. Elevii lui erau în anul III de liceu şi ei erau deja voleibalişti de performanţă. La selecţia de recrutare când au format echipa, cel mai mic dintre ei avea înălţimea de 1,95 metri şi treaba mergea spre foarte bine.
Omul acesta despre care vorbim acum parcă avea mustaţă şi numele-i era ca al unui cabaret parizian. Nu Moulin Rouge, unul la fel de renumit. Acum îmi scapă, poate pe parcurs o să-mi amintesc.
Tipul era cel mai bun din echipă. Faptul că-l putea lua “la subsuoară” pe antrenor îşi permitea să fie obraznic cu el şi cu arbitrii. Abateri care-l duceau la colectarea multor cartonaşe roşii pe teren.
Profesorul respectiv, antrenorul, fiind coleg cu mine mi s-a confesat. Poate nu cu gândul de-a primi o sugestie din partea mea, ci doar să-şi spună şi el cuiva păsul. Evident eu l-am ascultat, dar necazul său se perpetua în continuare. I-am sugerat o soluţie. Să-l scoată din lot pentru 1-2 meciuri.
Primul meci era cu Liceul Andrei Mureşanu din Dej, echipă care era pe primul loc din grupă şi dacă “treceau” de ei plecau în turneul final pe ţară. Astfel visul antrenorului–profesor s-ar fi transformat în realitate. Cum să-ţi permiţi să nu-l introduci în echipă pe cel mai bun component, la cel mai greu meci pe care-l avea? Odată introdus, el şi-a făcut “numărul” şi din cauza lui, a impertinenţei lui a fost dat afară. Meciul s-a jucat în cinci. Evident că a fost pierdut şi cu asta toate visele profesorului s-au spulberat. De acum toate măsurile ce vor fi luate vor fi tardive. Profesorul l-a mai tolerat la echipă, dar în timpul cât era el în lot relaţiile lor se erau pe muchie de cuţit.
N-am mai urmărit aşa de aproape munca colegului, întrucât neîmplinirile lui mă afectau şi pe mine şi realitatea era că nu prea suportam să văd cum un elev îşi permite să-şi “joace” profesorul după bunul său plac.

La un banchet al foştilor elevi, la întâlnirea de zece ani de la terminarea liceului, unul dintre foştii elevi, prieten bun cu persoana despre care vorbim, ne-a povestit următoarele:
– Domnule profesor, aşa cum ne ştiaţi, eu şi Mircea eram prieteni la toartă şi făceam toate tâmpeniile împreună. Poate vă aduceţi aminte că nici cu învăţătura nu ne prea strofocam. La terminarea liceului, ne-am capacitat familiile care ne-au “sponsorizat” cu sume bunicele şi am plecat la Petroşani “să dăm la facultate”. Am plecat cu două săptămâni mai devreme decât începeau înscrierile şi am petrecut două săptămâni de vis. Am reuşit să cunoaştem toate bufetele şi restaurantele din Vale. Parcă era cu o zi înainte ca să se închidă biroul de înscrieri, când Mircea a primit un telefon, la cămin, de la mamă-sa. Pe scurt, dânsa era foarte agitată, a încercat de mai multe ori să îl găsească, să primească ştiri de la el şi nu l-a prins la telefon nici măcar noaptea. Concret, îl întreba date obişnuite pentru acea fază a lucrurilor, la ce secţie s-a înscris, câţi erau pe un loc, cum se simte, dacă a trecut proba sportivă etc. Cât eram noi de derbedei, nu mi-am imaginat că Mircea era atât de afectat de acest telefon.
Practic, a doua zi el s-a dus să se înscrie. Ne-am prezentat la proba sportivă, un asistent ne-a dat un bilet pe care era indicată şi sala unde vom da examen.
Cu sufletul strâns ne-am prezentat pentru prima probă scrisă. Chestia era incredibilă. Ne-am gândit că şi de voi povesti cuiva tot n-o să fiu crezut. Asistentul care ne-a “verificat” la proba sportivă, ne-a confundat sau poate am intrat în ritualul necunoscut de noi, al admiterii rugbiştilor. În sală era un asistent care ne spunea bancuri, se rememorau diferite faze din meciuri, ce mai, examenul meu de admitere, evident şi-al lui Mircea a fost un adevărat show. Pe vremea aceea Dumnezeu era combătut nefiind membru P.C.R., dar eu mi-am dat seama că Dumnezeu mi-a oferit şansa vieţii. Nu doresc să vă spun că la Petroşani erau cele mai grele admiteri, unde elevi premianţi la liceul nostru n-au intrat la Institut. Văzându-ne intraţi şi eu şi Mircea ne-am gândit să nu ratăm şansa vieţii şi ne-am pus pe învăţat în aşa fel că ne-am uimit toţi colegii care ne-au suportat prostia cinci ani de liceu.