Acuma Mircea-i director şi n-a putut să vină, să-şi povestească aventura vieţii, dar pot să vă mai povestesc că atât el, cât şi eu am devenit mai atenţi la oamenii din jur, mai conştiincioşi şi începeam să fim şi noi nişte persoane mai credincioase. Eu sunt convins că Dumnezeu ne-a oferit această şansă unică şi din doi oameni “rătăciţi”, am devenit oameni între ceilalţi oameni, şi credeţi-mă că tot ce am “omis” să învăţ în liceu, m-am străduit să recuperez în institut în aşa fel am primit şi consideraţia colegilor noştri de liceu, de om, de grupă.
– După cum se vede sunt şi oameni care-şi mai amintesc de lucrurile bune primite în cei şapte ani de acasă.
– Aşa este. Importantă în educaţie este corectitudinea. Compromisurile aduc cu ele alte compromisuri şi odată cu ele şi slăbirea ori chiar lipsa disciplinei. Oricum, eu îi felicit pe băieţii aceştia, pe acest om că a avut tăria să se “întoarcă” la vocea mamei. Domnule Buia, mai adineaori am făcut o “trimitere” la Bacovia, rămânând la ceea ce relata în scrierile lui, afirma celălalt invitat, din poezie străbate un aer de imobilism, de tristeţe şi chiar de groază. Cu atât mai ciudate ni se par aceste stări depresive la un om recunoscut ca o fire veselă, care era Minulescu, pe omul care îşi caracterizează versurile ca: tristeţile cu toate chinurile inutile ale vieţii. E adevărat că ne trecem cu toţii şi sânt lucruri care pe toţi ne întristează, poate şi datorită faptului că în acest surogat de viaţă ne simţim manipulaţi ca nişte roboţi. Nu doresc disecţia tristeţii fiindcă în aceste momente ea e cuibărită în noi, însoţindu-ne pretutindeni. Dar din cele povestite de dumneata, întâmplări petrecute în acest umil sat, aş zice că numai pe o singura stradă, de fapt este unica, ne prezintă omul de rând, băştinaşul acestor meleaguri care nu se lasă copleşit de vicisitudinile vieţii, nu cade în letargie, ba aş spune că e o plăcere să constaţi că fiecare om este un pulsar de energie care, cu bunătatea sufletului său, reuşeşte să-şi ducă viaţa cu necazurile şi bucuriile oferite de ea, şi în demnitate.
– Mă bucură faptul că ai sesizat atât de repede acest lucru care este chiar specificul vieţii lor, al oamenilor aceştia simpli, cu o viaţă bogată în trăiri, şi pe nedrept desconsiderată de unii. Cu riscul de a mă îndepărta de umbrele zilei şi de-a te agasa cu poveştile mele ori poate şi de-a trece mai repede peste linia suferinţelor zilnice, dar acestea se datorează şi faptului că tare greu vă mai prinde omul pe la sat, când nu vă “grăbeşte” maşina şi tare repede vă reîntoarceţi acolo unde v-aţi stabilit. Bag seama că acuma toate le faceţi în graba mare.

Omul, când realizează că-i îndrăgostit, cu stupoare constată că de fapt nu se cunoaşte pe el însuşi îndeajuns, dar este dornic din toată fiinţa lui să cunoască o altă persoană. În acest moment el realizează că este într-o stare specială: o euforie, cuplată cu o îndoială, care se transformă într-o sensibilitate deosebită. Apoi parcă îi este zgândărit orgoliul şi constată cu surprindere că este capabil de acte şi purtări pe care nici nu şi le bănuia şi, colac peste pupăză, în toată această fericire şi sentimente contradictorii simţi că in sufletul tău, te roade o îndoială, o frică, pentru prima oară îţi dai seama că fericire completă nu există.
Ăsta este primul adevăr pe care speri să-l alungi repede, să te debarasezi de el, de nu poţi, îl neglijezi.
Cât ai fost copil, adolescent, ţi-ai fixat un model, ţi-ai pregătit o ţinută, ai făcut tot ce ai crezut de cuviinţă că este necesar să te prezinţi lumii, să fii văzut, luat în seamă de această lume. Acum constaţi că această “lume” are un contur. Este un El sau o Ea, fiinţa de care te-ai îndrăgostit. În acest moment dorinţa cea mai mare este să fii mai mult, mai strălucitor, mai important, mai preţuit de persoana iubită.
Desigur că nu la toţi dragostea apare la aceeaşi vârstă, cu cât suntem mai în vârstă stângăciile sunt mai evidente, stridente chiar în contextul vieţii noastre obişnuite. S-ar mai putea afirma că 98% dintre cele două sexe ne-am putea plăcea, ne-am putea înţelege între noi…
Şi atunci… Atunci soneria sună şi meditaţia geologului nostru, că despre el este vorba în această istorioară, fu întreruptă brutal şi se duse la uşă.
– Bună ziua, Jorj!
– Bună Viky, poftim de intră. Viky, acest bărbat spilcuit de vreo 70 de ani, cel care se găsea la intrarea bisericii atunci când noi ieşeam, în vremea când se întâmpla această poveste, avea cam aceeaşi vârstă ca şi Jorj, circa 35 de ani.

Dispăruse o bucată de vreme din sat, din viaţa satului, nimeni neştiind nimic despre el multă vreme şi acum iată-l la uşă pe fostul crai, pe omul cu trecere la femei, pe acest amant perpetuu, rivalul lui Don Juan.
– Jorj, te rog să mă ierţi de deranj! îi spuse la intrare Viky.
– Nu te mai formaliza atât, doar ne cunoaştem de-o viaţă, ce umbli cu chestii de astea? Poftim!
– Bine, bine, dar… noi nu ne-am văzut de mult, apoi eu nici un telefon nu ţi-am dat…
– Simte-te ca acasă, noi am trecut de faza ascunsului după deget!
– Dacă totuşi îmi permiţi eu aş abuza puţin de tine, de timpul tău. Te implor să mă asculţi, cu toate că povestea mea în mod evident nu o să te intereseze, dar te rog să mă înţelegi că eu nu mai am la cine să mă confesez în acest sat. Dacă povestea aceasta n-o spun cuiva simt că mă înăbuş. Îţi cer numai atât: să mă asculţi. Chiar dacă am lipsit atât, dacă unii dintre prieteni au plecat, iar alţii au dispărut, mai sunt şi din aceia care nu mă primesc în casă… Am sunat şi la uşa ta, la tine, cel cu care am fost prieten la cataramă şi uite că tu eşti singurul care m-ai primit. Deci poţi să faci atât pentru mine?
– Dragă Viky! Nu trebuie chiar toate puse la suflet! Unii se mai schimbă, alţii regretă cine ştie ce faptă, alţii şi-ar acoperi păcatele. În ceea ce mă priveşte, sunt gata să-ţi ascult confesiunea.
– Îţi mulţumesc şi sper să-ţi pot întoarce bunătatea ce-o arăţi. Apropo… tu te-ai căsătorit?
– Da. Cam de multişor.
– Da… doamna-i acasă?
– Bineînţeles. Prepară ceva compoturi în bucătărie. Cred că nici nu ne-a auzit.
– Atunci o să încep. Îţi spun povestea mea. Povestea vieţii mele începe de la Tiţa. Până atunci nu prea am amintiri sau lucruri mai importante de remarcat în viaţă, înainte de a o cunoaşte. Tot ca o ciudăţenie este faptul că nici de la despărţirea de ea nu aş putea zice că am trăit lucruri deosebite sau că aş fi avut ceva realizări mai aparte. Nu.
Această femeie… TIŢA… era ca o reclamă. Strălucea încontinuu şi avea un şarm de invidiat. Invidiat de toate femeile care-o vedeau.