În preajma bărbaţilor ea era fenomenul polarizator. Cu toţii se învârteau în jurul ei. Era foarte acaparatoare. Se purta cu toţi bărbaţii ca un despot. Cel care era prins în mrejele ei reacţiona la cel mai mic gest făcut de ea, fiind robit total, aş putea zice că pe viaţă… şi crede-mă “în urma” ei avea nenumăraţi bărbaţi refulaţi şi numărul lor, cel al robilor, creştea zi de zi, seară de seară. Prin aceşti înrobiţi, aceşti îndrăgostiţi nebuneşte de ea, îşi satisfăcea toate poftele. Era de un sadism fără seamăn în această privinţă. În locul unde ea se găsea nu permitea ca o altă femeie să fie curtată, să-i fie egală. Mulţi, foarte mulţi bărbaţi au tânjit, au sperat o firimitură din dragostea ei. Dar nu ştiau că Tiţa avea o singură dragoste, pentru propria ei persoană. Nici o dragoste, nici o idilă a nici unui bărbat nu a atins-o, necum s-o roadă, s-o macine, aşa cum ar fi fost de aşteptat, să aibă un ecou în sufletul ei, o rezonanţă în focul mistuitor al dragostei lor.
Ea era ca stânca. De nepătruns şi cu toate astea cel ce cădea în dizgraţie era un om terminat. Cădea nu numai din anturajul ei, dar îşi pierdea şi prietenii, colegii şi orice afinitate faţă de societate.
Aveai impresia că ea însăşi este moda în dragoste. Bărbaţii, răniţi în orgoliul lor, în Eul lor, terfeliţi căutau în zadar soluţii de relansare în societate şi de multe ori această decădere îi ducea la disperare, unii ajungând până la gestul suprem…
Zâmbetul ei a zdrobit multe destine şi a spurcat multe familii. O văd parcă şi acum cum se apropia cu paşi uşori, maiestuoşi, ca o regină, spre un grup sau altul, îndepărtând pe unii, apropiindu-i pe alţii, prin gesturi care uneori detaşau viaţa de moarte, celor cărora le erau destinate. Aşa era ea atunci…
Dragă Jorj, eu am căutat să stau în umbră, mai corect nu doream să-i atrag atenţia asupra mea. Îmi era foarte teamă că alături de ea voi sfârşi ca un fluture de lampă. Tu şti că în vremurile alea eu aveam oarecare faimă de curtezan, la care ţineam foarte mult.
Nu doream nici un fel de complicaţii în viaţa mea, iar informaţiile despre ea, de la bărbaţii refulaţi, dădeau de înţeles că era imposibilă orice referire la întâmplările petrecute cu ei, la nenorocirile din viaţa lor intimă.

Aceste teme erau inabordabile, nimeni nu vroia să-şi divulge eşecurile şi insatisfacţiile alături de ea, mai ales că unii nici nu-şi puteau reveni psihic. Apoi nu cred că exista persoană masculină care să-şi facă un titlu de nobleţe din dispreţul unei femei faţă de el, de persoana lui.
Aşa stând lucrurile, eu neputând vâna nici o informaţie despre ce înseamnă Tiţa în intimitate, am considerat că mi-ar fi potrivită misiunea de a “ajuta” pe aceşti bărbaţi, care-şi neglijează consoartele, noi aceştia făcându-le câte un hatâr nevestelor lor, aveam o misiune destul de importantă, incitantă şi nu se făcea gaură în cer dacă o să cunosc cu o femeie mai puţin: pe Tiţa.
În plus, noi aceştia, “iubăreţii”, nu ne dorim nici un fel de relaţie violentă, întrucât acestea ne scot fizicul din uz şi pierderea era dublă.
Toţi amanţii consideră că este suficientă relaţia lor amoroasă, în care se implică total, celelalte activităţi interesându-i mai puţin sau deloc. Aşa am ajuns la concluzia cuminte să-mi văd de treburile mele, cu toate că am auzit că lângă Tiţa se poate întâlni extazul. Cum toată lumea ştia că pe lângă munţii înalţi există şi prăpăstii şi cum mie nici aerul tare nu-mi place, am renunţat definitiv la această persoană.
Mai cugetam că: dacă mulţi dintre prietenii mei s-ar fi oprit şi ei la aceste simple meditaţii, astăzi ar trăi sau nu ar fi aproape nebuni.
Nu s-a putut. Toată lumea e dornică de afirmare. Era greu de suportat să fii un nimeni aşa că m-a prins vâltoarea şi pe mine şi m-am lăsat în voia soartei… cu toate concluziile rezultate din meditaţiile mele, cu tot drumul meu riguros, cunoscut, într-o zi mă văd în preajma Tiţei.
De fapt mi-am dat seama pentru un scurt moment de acest lucru… cum s-a întâmplat nu ştiu, dar ca să o cunoşti pe Tiţa trebuie să-ţi spun că nu este suficient să te culci cu ea. Aş putea zice că asta doar complică lucrurile. Pe Tiţa trebuie s-o urmăreşti în saloane, la cluburi, acolo se produce ea, acolo stăpâneşte ea.
Nenorocitul de mine mi-am dat seama de vraja ei abia după ce m-am îndrăgostit de ea. Atunci vedeam şi lucrurile pe care alţii nu le vedeau şi simţeam forţa ce-o deţine şi radiază din ea.
Cu Tiţa “am trăit” două luni. De fapt “am trăit” este un fel de a spune. Realitatea este mai crudă. Apartamentul ei era aranjat de un tip versat în problemele de psihologie erotică, în mărirea efectului culorilor asupra psihicului.

Apartamentul era zugrăvit în culori depresive: violet, ultramarin, vişiniu, şi alte asemenea tonalităţi…
Tu, alesul… erai lăsat în sufragerie, într-un fotoliu. Poate că acea cameră era antifonică, dar aveai senzaţia că-ţi “stă pe cap”. Fumai o ţigară şi o atmosferă contradictorie îţi învăluia fiinţa, ajutat fiind şi de lumina dată de un candelabru care sfâşia cu spotul lui de lumină toată încăperea în dungi. Dacă nu auzeai nici un zgomot aveai impresia că pur şi simplu eşti ţintuit în fotoliu…
Zgomotele produse de Tiţa, timbrul vocii sale parcă îţi permitea o dezlegare din acel fotoliu şi-ţi permitea o oarecare degajare în care parcă ţi se permitea să fi tu însuţi. În acel moment şi spaţiu acordat de ea, deveneai dintr-un tip fixat în fotoliu, un ins manipulat, ca o veritabilă păpuşă. Prin acest “culoar” pe care vocea ei “ţi-l deschidea” sau nu… Şi atunci, în acele momente, puteai fi cu ea, purtat de ea, subjugat de ea, folosit de ea…
Erau seri când invitaţia era pentru o noapte, dar erau multe nopţi când… erai uitat în fotoliu.
În timpul cât am fost eu cu ea m-am simţit târât în cele mai umilitoare ipostaze, care ar jigni orice fiinţă… de cum un bărbat… şi curtezan aşa cum mă consideram eu.
La toate aceste umilinţe s-a adăugat şi faptul că era să fiu călcat de o maşină, al cărui şofer se îndrăgostise de Tiţa şi a auzit “că eu aş fi amantul ei”.
Atunci când ieşea la plimbare cu mine mă simţeam ca un baston… bastonul ei… nu am mai putut rezista, am fugit. Acum văd că după atâţia ani… din nou duhurile ei mă poartă pe aceste meleaguri.
– Îmi spuneai că ai iubit-o, dar eu văd că o mai iubeşti.
– Ai dreptate. Ea este blestemul vieţii mele. După ce am fost cu ea nu m-am mai putut înţelege cu nici o femeie. Nu m-am putut însura. Oriunde văd o necunoscută îmi apare faţa ei, trupul ei, privirea ei. Privire care nu era cunoscută de nimeni. Nimeni n-o cunoştea şi mai ales nimeni nu ştia până unde vedea, dar mai ales ce vedea ea. Apoi mi-a slăbit inima… Apropo pot să iau puţină apă, să beau ceva medicamente?
– Cum să nu. Poftim în bucătărie.