Ca să nu ne taie la subsuori cum îngheţau, ne tot ridicam mâinile pe măsură ce îngheţul ne cuprindea, pe noi, pe hainele ude de pe noi. Când ajungeam acasă, mâinile ne erau orizontale, la nivelul umerilor. Eram nişte cruci îngheţate. Nici pomeneală să putem deschide uşa. Băteam cu cizma în uşă, ne trăgeam un pas, doi în spate, ieşeau nevestele, ne roteau ca să ne poată băga în casă şi să nu alunecăm, altfel ne puteau rupe orice din noi şi ne trăgeau înăuntru. Trecea un timp în care stăteam în covată să nu curgă şmuca (ocru) pe preşuri că se ardeau din acizii care-i conţineau. După ce ne cădeau braţele pe lângă noi, ne dezbrăcau cu grijă ca odată cu hainele îngheţate să nu ne rupă şi pielea prinsă de ele.
Acum încep să se simtă urmele zilelor când deveneam cruci îngheţate. A fost o perioadă grea, dar a fost poate cea mai frumoasă din viaţa mea de minier. Femeia mea, femeia cu care m-am căsătorit, avea patru copii, dintre care numai unul era băiat. Mi-a plăcut tare mult de el cu toate că nimeni nu mi-a reproşat că nu mă port ca un tată adevărat cu copii soţiei, pe băiatul acesta-l iubeam aşa cum cred că l-aş fi iubit pe propriul meu copil. Îmi era drag ca ochii din cap. Era aspru la lucru, săritor, iute-n decizii şi de a lui drag “mi-am rupt din curte” şi i-am făcut casă lângă casa mea să-mi fie aproape, să-l am tot timpul lângă mine. Îl adulam, atât de drag îmi era. El era totul pentru mine, el îmi va purta numele şi renumele meu după ce n-oi mai fi. Îmi plăcea să-l ştiu aproape, să-l am tot timpul lângă mine, de aceea l-am luat lângă mine în echipă şi l-am învăţat meseria de miner. Îl foloseam oriunde aveam nevoie de el că era tare aspru, învăţa repede şi chiar la motoare se pricepea foarte bine şi de n-aveam compresorist pe el îl trimiteam să le pornească, să ne dea aer. Nu aveam conducte, el mi le prelungea ca să putem găuri. În toate se descurca minunat şi toată lumea-l preţuia şi pe toţi îi mulţumea. E un băiat deosebit, încheie Buia.
Pe malul Izvorului cu şmucă se profila un mai vechi restaurant. Ioan, celălalt invitat al lui Toma, face o oarecare constatare, care şi pe noi ne-a şocat:

– Domnule Buia, de ce acest fost impozant restaurant stă închis şi pare destul de spaţios, adevărat restaurant cu camere diferite şi este lăsat în paragină şi oamenii “beau la botul calului” sau în “buticuri” unde nu încap nici doi oameni să ciocnească un pahar? De stat jos, ce să mai povestim…
– Are şi restaurantul acesta povestea lui. Restaurantul a fost de altfel şi unul cu semne. Înainte de a-i deşira povestea lui, ar încăpea o întrebare: “De ce le zice la moldoveni “sârmă” când istoric tradiţional li se zicea “cap de bou” ( de la bourul lui Ştefan)?”. Dar o să aflaţi răspunsurile în povestea ce voi derula-o. Poate că şi poveştile mele-s cam lungi, dar şi păşitu-i cam greu aşa că mi-ţi ierta dacă m-am întins sau mă voi întinde şi cu alte lucruri de prin sătucul nostru. Ştiu că nu-i căderea mea să judec lucrurile făcute de Mântuitorul, dar uneori pur şi simplu mă gândesc că nici lui nu i-a fost uşor să facă lumea aceasta, a oamenilor, s-o facă funcţională şi mai ales să-i facă pe oameni să ajungă la convingerea că numai munca-i poate scoate din marasm, că numai prin muncă se poate obţine bunăstarea.
Cu asta am ajuns la anii de după al doilea război mondial, când după atâta moarte, boli şi nenorociri a venit şi foametea, care a făcut pe cei cu mai puţin suflet să-l piardă de tot, să devină nişte câini hămesiţi care, dacă aveau impresia că le periclitai mâncarea, te sfâşiau pur şi simplu. Moldovenii au avut parte de cea mai groaznică foamete. Ca să se salveze, ca să-şi salveze copiii, neamul, vindeau tot ce puteau vinde şi plecau în Muntenia sau Ardeal după un sac sau două de boabe. Trenurile erau ciorchine, dar din cei care călătoreau deasupra pe vagoane câte unul mai scăpa şi fără bilet. De fapt, de unde dracu să mai ia bani şi pentru aşa ceva. Tot ce-au avut de dat, au dat pe boabe, care nu de puţine ori erau şi mucegăite. Aşa că moldoveni noştri de regulă călătoreau pe acoperişul vagoanelor. Dar în fiecare perioadă de calamitate apar şacalii, care prosperă din nenorocirile altora. În această perioadă aceşti şacali se constituiau în benzi care aşteptau trenul în curbe, la urcuşuri unde viteza era mai mică şi o sârmă cu capătul îndoit o înfigeau în sacii moldovenilor trăgându-i jos de pe vagoane. Unii nu-şi puteau lăsa ultima nădejde de viaţă şi “plecau” cu saci cu tot jos murind sau schilodindu-se pe viaţă.

După un timp “s-au prins” de figură şi contracarau cu lemne “tentaculele din sârmă”. Ca să nu fie surprinşi pe rând “făceau de pază”. Cel ce păzea îi atenţiona pe ceilalţi strigând: “Sârma, fraţilor sârma!”. De atunci, de la acele întâmplări, li se spune moldovenilor “sârmă”. Dar foametea n-a dezrădăcinat numai pe moldoveni, ci şi pe alţii de pe alte meleaguri. S-a pornit o mişcare de vagabondare în întreaga ţară. Erau şi asemenea părinţi care-şi alungau copiii de acasă neavând pur şi simplu ce să le dea de mâncare. La aceste stări de necesitate a mai survenit şi căutarea de lucru, care coincidea cu începutul reconstrucţiei ţării. Înainte şi în timpul “pornirii Hunedoarei” au trecut prin acel sătuc (Indoara) mai mult de zece mii de oameni. Vagabondarea unora era justificată, alţii au găsit prilejul de a se “produce” într-un spaţiu nou, departe de familie, de rudenii şi-şi puteau permite orice. Un personaj tipic al acelei perioade era Simion, bărbat de 25 de ani, fiul patronului restaurantului ce-l vedeţi şi care a fost naţionalizat în 11 iunie. Modul de a protesta al lui Simion împotriva statului care i-a luat sursa de venituri, era să nu lucreze niciodată la STAT (în cazul nostru la mină). Aşa s-a pornit Simion pe hălăduit în toată ţara, trăindu-şi traiul după bunul său plac. S-a brodit ca Simion să aibă acelaşi nume ca tatăl său. Simion umbla pe trenuri, autobuze evident fără bilet. Dacă era prins nu era nici o pagubă. Prezenta buletinul şi i se “dresa” un proces verbal… tatălui său. Au trecut perioade şi de cinci ani de când tatăl nu şi-a văzut fiul, ştia pe unde-i doar după locul de unde îi soseau amenzile, care erau aproape săptămânale. Acestea, amenzile, erau lucruri care le ştiau cei de acasă, dar despre multe din cele petrecute de Simion, “activităţile” lui nu ştiau nimic părinţii lui.
A început construcţia, de fapt organizarea de şantier la viitoarea Casă a Scânteii, astăzi Casa Presei, şi care s-a făcut după un proiect sovietic al Universităţii Lomonosov, dar la dimensiuni mai mici. Dar aceasta nu-l interesa pe Simion. Ce îl interesa în mod direct era că încă erau garduri şi pază la viitorul loc de construcţie, dar se aduceau continuu cărămizi pe acel câmp vast. Practic, fabricile de cărămidă îşi trimiteau toate cărămizile aici şi de mai puteau mai vindeau şi pe la particulari. Omul nostru, Simion, îşi “odihnea ciolanele” pe o stivă de cărămizi şi din acele imensităţi de stive de cărămizi se aude o forfotă de nedescris.