La un moment dat, un om cu o căruţă se apropie de Simion, din vorbă în vorbă, Simion îi vinde cărămida pe care a dormit cu 35 de bani bucata. Omul a plătit aldămaşul, a încărcat o căruţă şi a plecat să-şi mai aducă şi alte care ca să-şi transporte cărămida. Simion, cu banii luaţi, şi-a văzut de drum. Ce s-o fi întâmplat acolo după plecarea lui, Dumnezeu ştie.
O altă ispravă a lui Simion s-a derulat într-un sat de lângă Piteşti. Căuta de lucru şi a acceptat să fie slugă la un ţăran ce avea o livadă de pomi deosebită. Era vară şi omul avea fructe care i se coceau din gustar şi până târziu în octombrie. De acum şi până la Crăciun, era de lucru în livadă, inclusiv cu punerea şi depozitarea în sezonul de iarnă a fructelor. Dar până atunci, zilnic se culegeau fructe, de regulă mere, şi se vindeau, în funcţie de preţuri, în Piteşti sau în altă parte. Simion a fost pe rând culegător, transportor (căruţaş), grăjdar, vânzător şi altele. Era folosit în orice muncă, era priceput şi gazda îl proba continuu pentru a vedea cât e de cinstit. Stăpânul “uita” banii în diferite locuri, “pierdea” cheile de la diferite cutii unde-şi ţinea banii, dar Simion ştia ce sunt acestea şi nu “reacţiona” altfel de cum îşi dorea stăpânul. O altă modalitate de probare a lui Simion de către stăpânul său era încărcarea căruţelor cu cantităţi mai mari de mere mai multe mere decât îi spunea lui Simion că are. De fiecare dată Simion îi aducea acasă surplusul. A ieşit din toate aceste încercări aşa de bine că omul nu numai că i-a mulţumit Domnului ce slugă bună i-a dat, dar cum nu avea nici un copil se gândea să-l facă moştenitorul său. Toată toamna Simion a muncit cu deosebită conştiinciozitate făcând corvezile ce i le-a dat stăpânul, necomentând niciodată, nerăspunzându-i vreodată la vorba spusă de stăpân. Nimeni nu putea să-i impute ceva. A devenit unul de-al casei.
Într-o bună zi, nici stăpânul, nici stăpâna nu l-au putut însoţi pe Simion la târg. Singur şi oarecum supărat a plecat să vândă un car plin cu mere. A vândut bine merele, a vândut bine carul cu boi cu tot şi poate stăpânul îl aşteaptă şi astăzi pe Simion să vină cu carul cu boi şi banii pe mere…

– Acum dacă venim mai încoace, îi luă vorba din gură prietenul lui Buia, adică la ceea ce trăim, la această “minunată” reformă a economiei, a legilor şi de ce nu chiar a mineritului, sunt nişte fenomene care se potrivesc de minune vorbelor: “unde dai şi unde crapă”. Mulţi au căutat “să prindă firul” reformei dar şi-au dat seama că planul de realizare a reformei este de tipul: “cu bâta în baltă”.
Breasla minerilor era datoare. Ei minerii, indiferent de aria unde-şi “făceau veacul” au fost acei care trebuiau “să plătească oalele sparte” ca foşti “combatanţi ai mineriadelor”. S-a început sacrificarea lor. Cine s-a gândit atunci că într-o economie cu dezvoltare orizontală, dacă se rupe o singură verigă, dacă se crapă cercul, nimic nu se roteşte în continuare. Căderea mineritului a dus la căderea construcţiei naţionale de maşini, la scăderea consumului de electricitate, dar unde nu s-a simţit, chiar şi în agricultură. Poate ne gâdilă zâmbetul. Poate am şi zâmbi cu plăcere dacă n-am fi siguri că vom realiza o grimasă strâmbă, chinuită. Distrugându-se infrastructura economiei României de către cei 15000 de specialişti şi numai în 200 de zile au dus aproape 23 de milioane de oameni (minus membri lor de partid) în rândul cerşetorilor. Pare mult, pare monstruos, dar după minerit “a căzut” energia, UMT-ul, UNIO, Roman, Tractorul şi multe alte mândriri ale ţării.
Răposatul a înţeles în ‘68 că este necesar a te proteja singur împotriva “prietenilor”. A plecat să construiască drumuri strategice, care să permită dislocări rapide de trupe în interiorul ţării. Un asemenea drum betonat deservea şi nişte localităţi miniere, astăzi între dalele de beton ale drumului au crescut cruci verzi de iarbă, iar torenţii din munţi le-au secţionat din lăţimea lor făcându-le impracticabile. Închizând minele populaţia unor mici localităţi miniere, ca să nu mai vorbim de oraşele miniere, a rămas fără nici un fel de ocupaţie. Zeci de mii de oameni fără nici o posibilitate de trai, fără vreo speranţă de-a mai realiza ceva şi acel ceva să fie măcar pâinea zilnică a copiilor. E absolut adevărat că această tragedie nu pătrunde în palatul mult hulit (Casa Poporului) sau la funcţionarii ce au fost “algoritmaţi la sânge” peste doi ani de zile, timp în care ţara… Noutăţile primite de popor după ‘89 se numesc: frigul în case, taxele fiscale, salariile (aproape ca au ajuns ajutoare sociale), care nu-s obligatorii să vină la timp, mucegaiul, TBC, sinuciderile…

Doi copii din Cavnic veneau din două în două zile la şcoală iarna pentru că aveau o singură pereche de tenişi. Ce să mai spunem că după zece ani nu s-a construit nimic şi cei ce n-au locuinţe împart canalizările cu… şobolanii.
Mai mult de un milion de români au părăsit ţara şi dintre minorităţile localităţilor miniere numai cehi au plecat 10 mii. Apoi s-au dat legile de împroprietărire a… proprietarilor. Dacă primii disponibilizaţi erau aceia care: “noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc” şi era necesară o triere a valorilor, acum când avem peste două milioane de şomeri, nu mai este ce zice. Asta-i reforma domnilor…
– Domnule Buia, văd că vă este destul de greu să umblaţi, nu pot să spun că noi ne deplasăm cu mult mai bine, deoarece nu mai excelăm în calităţile tinereţii, dar trebuie să vă spun că suport cu destulă indiferenţă şicanele colegilor la aceste “puneri în vârstă”.
Cu toate acestea, sunt unele lucruri care mă întristează profund, cu atât mai mult cu cât nu sunt apelative adresate ci frânturi de discuţii ale unor elevi pe lângă care se întâmplă să trec, în pauze, prin curte sau pe coridoarele şcolii. Nu cu tare mult timp în urmă existau unele adjective care îmi apreciau persoana şi care, de ce să vă mint, mă flatau, mai ales când aceste vorbe erau rostite de către o fată. Dintre aceste adjective mai des folosite erau: bărbat înalt, şaten, cu ochi căprui ce scapără scântei, bine legat (nu la ochi) şi alte asemenea frumoase cuvinte, reale de altfel care, de ce să nu recunosc, îmi plăceau. Mă simţeam bine când le auzeam rostite de buze tinere.
Acum, poate cel mai binevoitor tânăr sau tânără ar folosi cu totul alte cuvinte: “Un bărbat în vârstă, puţin adus de spate, cu umeri uşor adunaţi, grizonat, ochii indecişi, spălăciţi cu nuanţe de oboseală, cu mers şovăitor. Să nu mă înţelegeţi greşit. Nu le port ranchiună acestor tineri. Nu am pentru ce, constatarea este că acele cuvinte care ne caracterizau în tinereţe şi-au găsit alţi stăpâni, alţi purtători, noi preluând ce ne-a mai rămas de la înaintaşii noştri. Uneori nimic.
– Acum că aţi făcut o trecere în revistă a tinereţii, reluă Buia Toma aş vrea să vă spun şi eu cum mi-a fost prima zi în minerit.