Eram pe o haldă din faţa unei galerii. Mă uitam la acei oameni rânduiţi în cerc, stând pe bolţari, boci de lemn sau pe o piatră şi care-şi mâncau merindea înainte de intrarea în galerie. Stăteam mai într-o margine cu spatele la un vagonet basculant căutând şi eu să fac acelaşi lucru, să mănânc, dar mai pe furiş. Mi-era jenă să “mă produc” în faţa atâtor oameni pe care încă nu-i cunoşteam şi care eram sigur că aşteaptă o primă greşeală din parte-mi pentru a fi următorul luat în răspăr. În această privinţă nu-mi plăcea de ei. Eu eram singur şi ei, un schimb. Eu eram cel ce nu ştiam pe nimeni, ei erau cu toţii cunoscuţi. S-au făcut că nu mă văd. Mi-au dat pace, dar ştiam că nu va dura mult până “mă vor boteza”. Adunarea aceasta circulară cu servirea mesei înainte de a intra în şut era ca o religie, ca o stare de fapt. Cu toate că se vorbea uneori numai “în şuturi” se dezbăteau, mai laconic ca originalii acelui ţinut antic, toate problemele de viaţă şi de muncă a respectivei “roţi”. Prin modul cum “se atacau” problemele puteai ghici şi locul sau gradul în acea societate al fiecărui individ. Acest moment era mai mult decât un “bună ziua” şi “spor la muncă” frecvent auzit în alte societăţi de muncitori. Uitându-mă la ei, studiindu-i şi eu îmi puneam diferite întrebări. Locul meu între ei a fost o greşeală? Am forţat destinul, am crezut că voi trăi mai bine cu mai puţină bătaie de cap? Ce cred eu că voi reprezenta peste ani între aceşti oameni, ştiind că în România doar 5% dintre muncitori “au ales” acest “profil”? Trezindu-mă din noianul de întrebări, observ că “roata” se pregăteşte să intre în galerie. Mâncarea a fost terminată, traistele de merinde agăţate într-o scoabă şi toată lumea-şi verifica lampa. În acest orizont încă nu au apărut lămpile electrice nici pentru şefi. Mă uitam cu interes cum îşi face fiecare lampa şi aş putea zice că fiecare “făcea” acest lucru în felul lui, dar “felul” acela avea un scop. Mult mai târziu mi-am dat seama că “făcutul lămpii” însemna modul de folosire a celor 300 gr de carbid. Unii mizau pentru flacără mare, dar de scurt timp, aceştia erau vagonetarii de la transport. Pentru acei care lucrau în front, lampa se făcea punându-se praf peste carbid ca să-l acopere bine, se umecta acest praf şi lampa avea o flacără constantă patru ore, după care din nou se făcea lampa şi de cele mai multe ori se întrerupea. Aceeaşi metodă, acelaşi timp şi aceeaşi putere de iluminare.

Mecanicii şi lăcătuşii îşi îmbibau carbidul în ulei sau motorină şi ţinea mai mult în momentul consumului. Ca flacără şi ei foloseau metoda vagonetarilor, adică lampa cu flacără mare, mai ales că ei şi maiştri aveau şi reflectoare care “împingeau” spotul de lumină la 15-20 m în faţă.
După terminarea acestui ritual, al făcutului lămpii, intram în Galeria Nepomuc. Intrarea se făcea în ordinea gradelor şi a vârstei. Primul era maistrul de orizont. Eu eram ultimul. Spoturile de lumină date de lămpi fugăreau formele de întuneric de pe pereţii galeriei. În târşitul cizmelor la mers nu prea se auzeau multe. Cine dorea să spună ceva trebuia să ţipe pentru a fi auzit. Şi mersul, chiar poziţia capului în mers era chinuitoare. Capul acoperit cu casca trebuia să fie “înfundat” între umeri. Spatele trebuia “adus” pentru a nu agăţa denivelările din tavan, armăturile, cabluri sau ce mai este pe acolo. O lovitură cu capul, dacă nu era “tras”, îţi putea frânge gâtul. Dacă respectai acest lucru, la viteza mersului, o lovitură de cap te punea în fund, dar nu-ţi rupea gâtul.
Orbecăind pe galerie în spatele schimbului din această galerie, mă simţeam stingher în aerul cu gust şi miros de morcovi putrezi. Fantomaticele figuri prinse de slaba lumină a lămpii de carbid, cât şi cromatica ştearsă a pereţilor decepţionau un tânăr care adoră culorile vii, culorile clare. Să fi parcurs vreo sută de metri şi gândul îmi “fugea” afară nu numai după soarele pe care l-am părăsit, ci mai ales de dezamăgirea că am putut să accept “intrarea în mină”, pe care o simt ca o mare ratare. M-am resemnat, un schimb va trece, apoi o să mă duc cu alte echipe cu mai puţine intrări în mină, dacă se poate deloc.
Acestea erau gândurile mele la prima intrare în mină. Acum după atâţia ani, ceea ce atunci îmi părea o misiune (trecerea discuţiilor pe propria-mi persoană) era protecţie tipică “profesorilor” din subteran. Că n-am fost “luat la centru”, că timp de multe zile primeam imediat răspunsuri la întrebări (şi nu priviri de reproş) mi se crea o accepţiune tacită în lumea lor, a minerilor. Poate, cu toate că nu m-am exprimat în nici un fel în faţa lor, m-au acceptat ştiind şi ei cu câtă greutate acceptă un om să lucreze “sub pământ” şi probabil că au văzut ceva la mine ce nici eu nu ştiam.

Modul lor de a fi prietenoşi, fără vorbe, ajutându-te “prin prinderea cu mâna” şi nu prin sfaturi, şi aerul acela în care-ţi simţeai persoana protejată nevăzând şi nesimţind nimic altfel, dar simţind tot timpul ataşamentul lor au estompat vicisitudinile muncii şi al locului unde trebuia să lucrez şi am început prin a simţi că totuşi viaţa este frumoasă. Asta era prima fază în care parcă prin ei au început “să-mi coloreze” locul de muncă, prin culorile care le cunoşteam şi eu le doream şi le primeam. În a doua fază, fără să exagerăm, pur şi simplu m-am ataşat de aceşti oameni atât de tare încât şi eu la rândul meu am căutat să le redau aceste dovezi de afecţiune îndrăgindu-i, străduindu-mă şi eu să le amenajez un loc tainic în inima mea. Un loc de suflet prin care puteam comunica fără a vorbi, prin rodirea încrederii frăţeşti, ortăceşti.
– Auzi, îl luă Toma pe profesor, ca să nu mai fii numai tu grizonat şi moş, uite că apare pe şosea o grizonată.
– Bună ziua, ne oferă femeia în vârstă.
– Bună să dea Dumnezeu, ne grăbim să-i răspundem la salut, în cor.
Buia Toma, gazda şi matronul nostru zice:
– Fiindu-mi părtaşi la durerea mea, desigur că aţi observat că mă descurc din ce în ce mai greu cu mersul, cu toate că n-am încă 50 de ani.
M-am lăcomit să lucrez în acea galerie Purcăreţ, muncă datorită faptului că era deasupra casei mele şi nu mai trebuia să mă duc cu maşina, să mă scol cu două ore mai devreme ca să apuc “intrarea în mină”, dar condiţiile de lucru au fost foarte grele. Galeria am început-o într-o toamnă. Toată iarna ne era aşa de frig, pentru că efectiv eram la 10-20 m de afara propriu-zisă. Apoi apele acestea subterane, care zilnic ne umpleau cizmele şi ne îngheţau picioarele, nu ne slăbeau deloc. Tot din cauza acestor ape, de infiltraţii ni s-au spurcat fântânile. De aceea acum nu mă mai ascultă nici picioarele, nici genunchii, de fapt nu mă mai ascultă nimeni. Din miner fruntaş am devenit un “lom” la vârsta la care mă vedeţi.
– Domnule Buia, eşti destul de “verde”, îl încurajă profesorul căruia nu-i convenea ca să mediteze aerul de regrete care a domnit de dimineaţă şi până acuma când au ieşit din cimitir.