Nu avea absenţe, muncea bine şi era silitor, dar cu nevasta nu prea se înţelegea, de fiecare cu necazul lui. S-a brodit ca în acea perioadă Sandu, ajutorul de care vorbeam, să-i fi aplicat recent o “corecţie” nevestei. Asta a fost suficient pentru a-l da afară din serviciu. Ca să nu aibă impresia că-i prea simplu, cineva i-a sfătuit soţia cum să-l “aranjeze” la partid. Când el şi-a dat seama ce i se “coace”, n-a vorbit cu nimeni nimic. S-a întâlnit cu Relu, pe care l-a chemat la o bere în Baie. Relu avea ceva de rezolvat în oraş şi a venit. Au băut o bere, au ieşit din bufet şi a apărut omul cu care trebuia să se întâlnească Relu. Sandu i-a spus că-l aşteaptă la cofetăria Violeta. N-au schimbat zece fraze Relu cu omul acela, când a auzit o detonaţie să-i crape timpanul nu alta, după care a fost împroşcat cu sângele şi resturile de carne ce-au rămas din fostul său ortac. Atunci şi-a dat seama Relu că Sandu avea în buzunar dinamită şi c-o baterie a făcut contactul capselor. Fazele acelea de la o discuţie plăcută, la o detonaţie de război, împroşcarea lui cu sângele prietenului şi ortacului l-au zdruncinat profund. Multe luni n-a vorbit cu nimeni . umbla de unul singur şi tare rău m-am temut ca nu cumva să-şi răzbune prietenul în acelaşi fel.
Poate n-a făcut acest lucru că a fost hăituit mult timp la Securitate cu întrebările: “De unde a luat Sandu explozivul?”; “Cine i l-a dat?”; “Dacă n-a vrut…?”; ce vă mai puteţi imagina şi domniile voastre ce fel de întrebări se pun acolo, ce “oază de tratament” era Securitatea.
Vedeţi, de atunci discuţii de la tată la fiu, de la om la om, de la ortac la ortac n-au mai avut loc între noi şi suferinţa lui ne-o împrăştia şi nouă din belşug.
În acest moment am ajuns la portiţă şi am intrat în curte. Oamenii şi preotul erau deja în curte şi se aşezau la masă. S-au pus şi ei. Preotul a spus o rugăciune, moment în care Relu s-a apropiat de Buia şi îi spunea ceva la ureche. Poate că nu ne-a povestit acest lucru, dar pe drum am observat că Buia-i “tare de urechi”. În acel moment Relu i-a tras un pumn între ochi cu mâna cea bună, omului care l-a crescut, Buia a căzut. Apoi a început ca un descreierat să-l lovească cu picioarele. Lumea era înmărmurită. Unii au sărit şi l-au împins pe Relu, încercând să-l ridice pe Buia Toma. Buia, cu un ultim efort, a ţipat următoarele:

– Nu mă ridicaţi. Întoarceţi-mă să-mi văd inima mea, sufletul meu pe care l-am iubit ca pe ochii din cap şi nici măcar nu ştiu de ce merit acest tratament din partea lui.
Cu ochii în lacrimi, stând într-o rână, se uita mut la ce a avut şi-a preţuit el cel mai mult în lumea aceasta, la Relu, la copilul SĂU. Relu s-a apucat să fugă urlând pe deal, spre Purcăreţ…
În spital medicii s-au întrecut pe ei, dar trupul lui Buia Toma era prea răblăgit de munca grea şi nesănătoasă, de viaţa care-a dus-o, pentru ca medicamentele să mai poată lupta şi învinge atâtea boli şi suferinţe câtea avut de îndurat.
În iarnă Buia a murit.
Deasupra casei, sub galeria lui de la Purcăreţ, pe un dâmb din deal l-au aşezat până la a doua ÎNVIERE.
Relu a fugit de ruşinea lui, de grozăvia faptei săvârşite. A muşcat mâna celui ce i-a dat să mănânce. L-a lovit pe acela care şi-a rupt din pâinea ce-a dus-o la gură ca să-l hrănească pe el, să-l înveţe pe el, să-i facă casă, să-l bage în rândul oamenilor. Aşa a ştiut el să-i aducă mulţumire omului care a făcut orice numai lui să-i fie bine şi Doamne ce a putut face! Nu-şi poate explica gestul, dar de când a fost pus pe şomaj parcă i-a întunecat Dumnezeu minţile şi viaţa. Sănătos era, exceptând unicul beteşug. Ar fi putut cosi, face lemne, vinde lemne, tăia şi crăpa lemne. În vecini era un om mai în vârstă care plătea muncile ocazionale necesare gospodăriei, ar fi putut zidi case, tencui, ori ce lucru trebuia făcut îl putea face, sănătate avea, numai faptul că l-au pus pe liber îl umilea. Toate aceste treburi le-a făcut şi cât era în serviciu fiind priceput, harnic, dar acum nu le mai putea face, nu-şi mai găsea liniştea interioară, liniştea în casă. Îi lipsea trezitul la oră fixă, plecatul la lucru indiferent de vreme. Îi lipsea acea disciplină a muncii în care a crescut, el nefiind capabil de opţiuni. În zilele când nu era de serviciu, când era sărbătoare, trăgea câte o beţie cu toţi prietenii. Acum era liber zi de zi şi habar nu avea cum să procedeze. După ce a umblat pe dealuri vreo două zile, s-a văzut în apropiere de Halmeu. Acte nu avea la el,. a trecut graniţa ilegal în Ungaria. S-a dus la minele din Salgatorian. Acolo a mai găsit şi alţi ortaci, au pus chezăşie pentru el şi a muncit mai bine de un an.

Nu putea primi categorii superioare de salarizare dacă nu prezenta acte care să-i certifice competenţele. A trimis acasă toată “strânsura” şi i-a rugat să-i trimită actele, inclusiv paşaportul. Soţia i-a mulţumit pentru bani, pentru faptul că se gândeşte la ei, i-a urat sănătate, apoi i-a scris şi faptul că: “tătuca, după bătaia ce i-ai dat-o a murit”.
Relu şi-a continuat munca, dar pe zi ce trecea ortacii-l vedeau tot mai vesel, ba a început să îngâne unul şi acelaşi cântec: “Te-am iubit…”. Perioadele de reacţie care trebuia să le aibă în mod normal, între o comandă şi o execuţie, se alungeau, uneori după ce le executa deveneau altele decât cele necesare. Punând o grindă, era să-i “pună pe cap” stâlpul chiar la ortacul care l-a angajat aici. Acesta, c-o mişcare fermă, l-a prins de braţ şi l-a întors. Relu avea o privire impersonală, rătăcită. Înnebunise. Lucra numai din automatisme. Dacă nu era el cu forţa şi priceperea lui nu numai că nu ar fi câştigat nimic, dar poate că nici nu ar fi trăit. L-au dus la medic. Acesta l-a internat la “bolondhaz”. De acolo a venit familia să-l ducă acasă. Este un bolnav liniştit după cât era el de vulcanic. Un singur lucru nu-l pot opri să facă. În fiecare dimineaţă se scoală la ora patru. Se îmbracă în salopetă, îşi ia lampa şi traista de merinde şi pleacă… la mină. Ajunge acolo, priveşte gura galeriei. Merge la lămpărie şi se întoarce acasă. Apoi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, face lucrurile necesare în gospodărie, fără să vorbească cu nimeni. De mâncat mănâncă dacă este pusă masa. Dacă-i împingi farfuria spre el o ia la fugă şi se întoarce când dă Dumnezeu. Doctorii şi-au declinat competenţa în comportamentul lui Relu. Poate aşa-şi va săvârşi viaţa.

De Sfânta Varvara 2001
Baia Mare – Ilba Handal
EPILOG

A murit un om. Vor mai muri şi alţii după cum Atotputernicul va hotărî.