Am început să mă zbat, dar fără rezultat ba, mai mult, în zilele când făceam mişcările astea, creştea în volum apa din pungă, uneori se colora şi chiar îşi schimba gustul. Acesta era rezultatul, atunci când mă zbăteam. Prima dată crede-mă că m-am speriat, apoi am început să mă obişnuiesc. Existau momente când simţeam că plutesc în punga mea cu lichid. În ultima vreme, din ce în ce mai des, parcă simţeam şi mângâieri şi pipăiri pe punga mea de apă. M-am obişnuit şi cu ele şi când nu le simţeam stăteam liniştit până ce începeau iarăşi. Parcă se pregătea ceva. N-am mai simţit apăsările alea mai mari. Deloc. Acum parcă cineva mă împingea către o gaură. Mi-am băgat capul să văd, să mă uit dincolo, când am auzit un zgomot, un ţipăt asurzitor. De spaimă, m-am ascuns înapoi. În acel moment, am văzut ceva care semăna cu vârfurile crengilor de care v-am povestit mai înainte, dar erau mai mari şi m-au apucat de cap. Am auzit o altă strigătură puternică, am simţit un mare frig, care parcă a intrat în mine, străpungându-mă. Am ţipat şi eu de spaimă, apoi cineva m-a lovit pe locul unde încep să crească prelungirile alea cu care eu loveam în punga mea cu apă. Ăia au adus altă apă, mult mai rece, şi-o tot puneau pe mine şi mă frecau. Mie de atâta lucru, am obosit şi mi s-a făcut somn. M-am trezit într-un târziu că mi-e frig la nas şi la faţă. Am deschis ochii şi am văzut lângă mine o zână cu părul lung, despletit, care stătea pe un cot şi se uita îngăduitor la mine. Nu ştiam ce culoare aveau ochii ei, fiind destul de întuneric în ziua lor. Cam tot atâta cât era înainte de-a mă uita eu pe acea gaură. Părul ei, în schimb, nu era aşa întunecat. Acolo unde mă aflam nu mirosea tare bine. În plus simţeam o durere, cam la jumătatea mea. Zâna m-a mângâiat pe faţă şi mi-a pus ceva peste gură. Nu-mi mai era frig la faţă, dar din aia ce mi-a pus-o pe faţă curgea ceva lipicios. Mi-am întors capul şi mi-a intrat în gură. Era dulce. L-am lins, a venit altul, l-am lins şi pe acela, apoi am prins cu gura locul de unde ieşea. Venea mult şi a trebuit să înghit, să nu mă înec. După un timp durerea de la mijlocul meu a dispărut şi a apărut o senzaţie de plăcut, de liniştire…am adormit. Oi fi dormit mult, puţin, nu ştiu, ceea ce ştiu e că am auzit un vuiet înspăimântător de puternic. Casa, de fapt pivniţa casei, în care am aflat că stăteam, a început să se cutremure şi, cu toate că pe exterior, înaintea uşii pivniţei era un stog de trujeni, luminile orbitoare pătrundeau până la noi. Tunurile care erau amplasate la nici 20 m de casă îşi făceau „datoria. Mulţi s-au întrebat cum de nu ne-a aprins nimeni casa. Ştiau că nu-i nevoie. Oricum nu va rezista mult timp întreagă cu tunurile deasupra ei.
De pe nasul zânei a căzut ceva sărat şi, cu fiecare bubuitură, mă strângea şi mai tare lângă ea. Credeam că-mi voi da sfârşitul. După o vreme cutremurăturile şi flăcările s-au mai potolit şi strânsoarea era mai uşor de suportat, doar picăturile alea sărate îşi continuau cursul. Apoi, în spatele luminii pe care-o cunoşteam deja, a apărut o altă lumină orbitoare şi nişte zgomote şi alte cutremurători de neimaginat. Zgâlţâiau întreaga casă, după care nu-mi aduc aminte nimic (am aflat că am leşinat). În acest „cadru să fi trăit, de când am văzut lumina şi până când am început să merg? Cu zâna mă înţelegeam bine. Cineva a zis că nu-i zână, e mama. N-am înţeles care-i diferenţa, că la numărul de litere-s din care se compun cele două cuvinte sunt egale. Nici la suflet nu cred că-i diferenţă. Unii ştiu mai multe.

A sosit şi ziua când am văzut lumina zilei. Mătuşa Maria plângea cu gura strâmbă. Aşa, cu un plâns scremut, i-a spus mamei ceva, după care şi mama a început a-şi strâmba gura şi a plânge cu sughiţuri. Am strâns (nu eu) ce era pe acolo şi pot să spun că de atunci am trăit la lumină. Am văzut prima oară ceea ce se numeşte SOARELE. SOARELE, după două feluri de nopţi. Aşa mi s-a prezentat fiul meu mie. Tu n-ai avut de unde să ştii, dar acest vis „prezentat aşa cum ai auzit de către fiul nostru, nu a fost un simplu vis, o povestire arhicunoscută din coşmarele vieţii de zi cu zi, în timp de război, visul a fost o premoniţie care s-a adeverit în totalitate. Poate au fost şi alte aspecte, dar şi eu, ca oricine de altfel, n-am pus mare bază pe acest vis, atunci. A trecut multă vreme până când mi-am dat seama că, de fapt, îmi trăiesc coşmarul visului. Atunci am încercat să mai reînnod visul, dar se pare că minunile n-au repetiţie. După câte îţi poţi da seama, n-aş fi putut face avort (nici n-am îndrăznit să mă mai gândesc la aşa ceva) şi nimeni n-ar fi putut atenta la viaţa fiului nostru, născut cu tunurile-n spate, tunuri care aruncau proiectile peste casa în pivniţa căreia eram îngropaţi de mai bine de doi ani. Îi mulţumesc Domnului că mi-a dat minte şi putere să pot trece peste două dintre cele mai mari nelegiuiri ale lumii.
S-a lăsat o tăcere…multe nu mai erau de spus. De fapt, prietenul meu plecase în acea localitate cu o treabă. Şi-a adus aminte de ce se afla acolo. A venit singur ca orice delegat şi aici şi-a găsit familia, formată din iubita lui de câteva zile şi un fiu matur care are şi el propria-i familie. Şi toate astea să le descoperi întâmplător, văzându-ţi umbra tinereţii, trecând pe lângă tine. A plecat să-şi rezolve problemele delegaţiei. Viaţa lui s-a deschis şi în acelaşi timp i s-a închis. Dezinvoltura şi tinereţea, bucuria de-a revedea locuri dragi sufletului său au dispărut, războiul i-a lăsat „sechele de care n-a mai suferit până astăzi şi, dacă nu era această delegaţie pe care şi-a dorit-o, nici n-ar fi avut habar de lucrurile ce s-au petrecut aici după plecarea precipitată a părinţilor, pentru a nu fi încorporaţi în armata ungară. După ce şi-a rezolvat problemele de serviciu, ca orice vinovat s-a întors la „locul faptei, să mai asculte, să-şi mai audă fosta iubită şi să-şi mai vadă feciorul şi familia. Ea, fără altă invitaţie, a continuat să povestească:
– Personal nu aş fi avut nici o lipsă dacă-mi rămânea familia în viaţă. După cum ţi-am mai spus, o bombă a căzut pe casa unchiului meu, unde au fost adunaţi cu toţii şi din tot ce-a fost, casă şi oameni, a rămas o mare pâlnie. Fiind numai cu pruncul, mă limitam la strictul necesar. Sinceră să fiu, dacă n-o aveam pe sora mea mai mare, Maria, nu ştiu ce aş fi făcut şi nu pentru că erau nevoi ori unde te uitai, ci datorită faptului că m-a traumatizat îngrozitor războiul. La început m-am temut să mă bag în pivniţă. Era foarte întunecoasă, umedă, igrasie, mucegai şi peste toate au apărut şi şobolanii. Dar zilnic aflai că era violată o femeie, o fată, de către un soldat, de o companie, femeia respectivă era dejdinată, puţine au mai trăit după un asemenea „tratament. Cui să te plângi? Şi dacă o făceai, era şi mai rău. Câte femei au murit în timpul violului sau imediat după aceea, le rămânea doar soluţia suicidului, pentru a nu da naştere unor copii făcuţi de monştrii. Asta m-a băgat pe mine în pivniţă şi teama asta mă copleşea zilnic. Am stat în pivniţa cu cele mai sus enumerate mai bine de 700 de zile.

Dacă a trecut războiul, cu toate ororile lui, au venit anii ‘46, ‘47… alte umilinţe. Copiii au ajuns schelete ambulante şi foarte mulţi au murit de foame. E o regulă ca după lipsuri, lipsurile războiului, lipsurile foametei, apar neapărat şi epidemiile: T.B.C.-ul, sifilisul, tifosul, dizenteria şi alte asemenea cercuri care făceau legătura certă între oameni…şi cimitire. Unii nici de morminte nu aveau parte. Se săpa o groapă mare şi … un rând de var … un rând de cadavre … un rând … Populaţia ţării, în acea perioadă, avea nivelul anului ‘30. Ca să ajungă copilul la şcoală, nu avea voie să dea mâna cu nimeni. La poarta şcolii îl aştepta un lighean cu lapte de var, în care trebuia să-şi bage mâinile, dar să nu le şteargă. În faţa scolii era alt lighean, cu acelaşi conţinut şi cu aceleaşi reguli de a nu-ţi şterge mâinile, care năpârleau ca şerpii. În clasă te întâmpina mirosul petrolului şi al motorinei cu care se dădeau duşumelele să nu se cuibărească paraziţii. Tratament suplimentat cu D.D.T. în părţile păroase. Toate aceste „plăceri n-ar fi fost complete fără vaccinurile nenumărate care se făceau pe aceste caricaturi de copii, unde asistentele trebuiau să aibă o bună practică pentru a reuşi să găsească o modalitate de a-i vaccina, ştiind cât de slabi erau. Apoi, la vaccinul cu o sută de ace, puţini erau acei ce rezistau să nu se scape pe ei. Dacă-ţi mai spun că de câte ori anunţa Ocolul Silvic că s-au găsit animale sălbatice turbate, anunţ ce se solda cu alte vaccinuri antirabice în burta copiilor, cred că am reuşit să-ţi prezint viaţa noastră, a copilului nostru şi-a mea, după ce ne-am despărţit. Poate că nu-i desuet să-ţi mai spun că şcoala construită pe vremea împăratului Frantz Iozsef avea o găleată cu o singură cană, din care beau toţi elevii şcolii, primind aceleaşi zăbale, aceeaşi hepatită … şi la articolul săpun, eram la pământ.
Ce mi-o fi venit să-ţi spun toate acestea? Ce rost mai are să întristezi lumea cu poveştile umilirii ei? De bună seamă că n-are nici-un rost, dar poate m-a uimit faptul cu câtă ardoare îşi protejau oamenii copiii în vremurile acelea atât de potrivnice vieţii, în vremuri în care preţul vieţii omului era incredibil de mic, era un simplu număr. Puţine erau bolile scăpate din cutia Pandorei şi să nu le fi avut vreun copil din acele timpuri, dar cu şi mai multă râvnă şi abnegaţie, dusă până la îndărătnicie, îşi creşteau oamenii copiii, ca pe propriii lor ochi. Poate că o femeie, cu câteva naşteri până la 26 de ani, este mai puţin frumoasă ca altele. Dar la vârsta de 40 de ani, femeia fără copii se stafideşte, pe când pe cealaltă o înfloresc nepoţii. Există moda statisticilor care au şi o întrebare: dacă ai fi din nou tânără, ce ai face? Mi-ar plăcea să fiu din nou tânără, mi-aş dori mai mulţi copii. În zilele noastre zeci de copii, n-ar putea face atâtea boli câte făcea unul singur în acele vremuri.
Discuţiile nu s-au mai reaprins şi prietenul meu a plecat la propria-i familie. Nu-şi aduce aminte cât timp o fi trecut, dar a mai fost odată în acea localitate de munte. Femeia, fosta lui iubită, nu mai era. Poate că şi lui Dumnezeu i-a fost milă de chinurile ei. Şi-a întâlnit, în schimb, fiul.
– Tată, poate acum, după ce ştii atâtea, vei înţelege mai bine de ce i-am pus la căpătâiul mamei cruce de oţel. Aş fi dorit să-i ridic un monument impunător, mai mare, ar fi meritat cu prisosinţă. În afară de femeie şi iubită, a fost de şase ori mamă. A avut sufletul a şase mame, şi-a chinuit trupul să-şi hrănească pruncii ce i-a născut, să fie sănătoşi, indiscutabil frumoşi, dar mai ales OAMENI.