N-aş supăra, nici să ating cu o floare, o doamnă. În oraşul nostru, zilnic, 30-40 de „doamne renunţă la un copil, avortează. Mulţi cred că aceste femei sunt de condamnat. Nu cred că-i bine. Sunt nişte fiinţe slabe care nu-şi cunosc rostul pe pământ! Se dau uşor bătute, sunt copleşite de situaţie. Efectiv nu ştiu ce fac. De unde să ştie cât de scump e un copilaş care întinde mânuţele zâmbind mamei! Dacă ea, săraca, n-are nici un copil, efectiv nu ştie ce este copilul. N-a trăit emoţiile unei mame, emoţii unice, care numai maternitatea ţi le dă şi boţul ăla de om. Femeia care a avortat n-a avut acest curaj.
Ce fetiţă nu şi-a dorit o păpuşă, dar să ai o păpuşă vie, care te doreşte şi-ţi îmbucură zilele cu fericire, lângă atâta mizerie din viaţa asta, făcându-te să uiţi de toţi şi toate, este fantastic. Atât de fantastic că-ţi este imposibil să explici acest lucru. Tinereţea sufletului tău, alături de puiul de om, să o cedezi acelora care încă n-au copii. Nu de puţine ori, mamele şi-au protejat copiii cu propria lor viaţă. Poţi explica acest lucru unei femei care îşi avortează prima plăsmuire a unei vieţi? Ştiu ele cum este să-ţi hrăneşti copiii şi când îţi vine ţie rândul, să te mulţumeşti a şterge farfuriile în care au mai rămas câteva resturi de la masa copiilor? Femeia îşi afirmă personalitatea nu prin forma formelor, ci prin ceea ce numai ea poate face: prin concepţie şi procreare. Aceste posibilităţi îi aduc protecţia în societate şi veşnicul nostru respect. Asta a fost mama mea şi regret că nu te-am cunoscut mai de mult, că şi tu ai fi putut să-i mai înfrumuseţezi viaţa ei, îngrozitor de grea, de care ea nu s-a plâns niciodată şi, crede-mă, că nu-mi aduc aminte s-o fi văzut, cu toate acestea, nefericită. S-au ridicat amândoi şi s-au dus la proaspătul mormânt al celei ce a fost: o iubită şi o nepreţuită mamă.
Aşa se termina scrisoarea în care un om îi povestea viaţa prietenului său, mai exact, a prietenei prietenului său.
– Din câte se vede, nu toate partidele sunt pierdute înainte de a începe, reluă Sebi.
– Nu doresc să-mi arog nişte funcţii pe care nu le am, dar ca simplu observator al acestei vieţi, cred că societatea ar putea avea ceva mai multă grijă pentru toţi. Mă refer la faptul că aceste situaţii cu mare pondere în oraşe, cazuri unde lucrează amândoi părinţii, educaţia copiilor prin exemplu personal, nu prea există. Părinţii vin acasă obosiţi şi toate discuţiile ce le poartă cu copiii sunt limitate la: cum ţi-ai îndeplinit sarcinile lăsate de ei. Îi mai chestionează despre carnetul de note, le mai capacitează orgoliul cu „vedeţi cum vă purtaţi să nu mă faceţi de ruşine, mănâncă, se uită la televizor şi… adorm frânţi. Cam searbădă educaţie, dar asta este. Dacă s-ar putea trăi dintr-un salariu, mama ar fi a copiilor, şi mulţi care azi au păcătuit, au călcat strâmb, nu ar fi puşcăriaşi, ar fi fost oameni de bază, nu ne-ar fi trebuit atâţia poliţişti, judecători, închisori şi, logic, am fi trăit mai bine. Dar cine vede aceste lucruri?
– Stai puţin, nu te ambala aşa de tare, îşi temperă Sebi confratele, uite, am aici o scrisoare din partea unui tată … i-o prezentă Sebi colegului.
– Cam ce-i trebuie?

– Văd că tu nu ţi-ai depăşit momentul de iritare încă. Ai uitat că noi dăm curs în paginile care le avem la dispoziţie în ziar, scrisorilor şi întâmplărilor pe care cititorii le consideră că merită a fi publicate, care ar putea ajuta pe cineva. Deci, de la noi numai atât îşi doresc, şi, bineînţeles, odată cu aceasta, ne informează şi pe noi, redactorii acestui ziar.
– Bine, bine dragă Sebi, dă curs epistolei să vedem ce fel de tată-i acesta.
Scrisoarea începea destul de ciudat cu:
Buf! … unu. Buf! … Buf …două … apoi … trei … patru … bufnituri …. bufniturile se înteţeau şi pe măsură ce sporeau deveneau şi mai puternice şi mai violente, mai grăbite. Elevii erau în criză de timp … erau ultimii care trăgeau de uşi să se închidă. De la ei, de la uşile lor, veneau aceste bufnituri … bufnituri care scuturau tot blocul.
Pe scara noastră avem vreo opt elevi care, zi de zi, închideau uşile apartamentelor, cu zgomotele unor maiuri, a unor piue de apă.
Erau zgomotele de plecare la muncă a elevilor care trebuie să facă ceva, ca să poată închide aceste uşi curbate din PFL, care nu ar fi avut această soartă dacă nu se tăiau caloriferele de pe holuri, „operaţie dictată de SUS” şi nu am fi avut pe hol temperatura egală cu cea de afară şi în apartamente temperatura de altădată, de pe holuri! …
Bag seama, acesta era primul pas de intrare în Europa, cel a gândirii la rece.
În această ţară şi în această fază, unde pasta de dinţi a devenit o piesă rară, iar când se găseşte este …o emulsie, unde elevii trag de uşi ca şi câinii de slănină … ne-ar râde argonauţii care s-au luptat să vină aici să ia lâna de aur, cu mii de ani în urmă … Acum ce să mai ia? … În ce mai suntem noi bogaţi? Poate doar în ceea ce a trimis Fidel Castro americanilor, atunci când l-au acuzat că nu respectă Drepturile Omului? …
În ceea ce priveşte preţurile pieţei, de obicei, bărbaţii sunt mai puţin informaţi decât femeile. Dacă bărbaţii sunt mai „absenţi, apoi şoferii sunt şi mai nepăsători în această privinţă. Ei nu reţin numai ceea ce i-a şocat, ceea ce ei nu au mai văzut. Pe lângă lucrurile obişnuite trec fără să le vadă.
Imediat după război, şoferii erau „domni, în adevăratul sens al cuvântului. De fapt, maşinile erau ele rele, dar aveau pe unde să circule, drumurile nici ele nu prea bune, dar libere …Dacă maşina era de patru tone, el punea opt şi i se plăteau două curse. A oferi cuiva o găleată de benzină era o bagatelă şi o jenă ca să aştepţi „ceva pentru ea … Fiecare şofer avea un ajutor. El, şofer fiind, conducea şi comanda ajutorului ce trebuie să facă şi cum trebuie să facă! … Şi-l supraveghea. Altă viaţă! …
În acele zile, la o cursă mai lungă, „oamenii noştri se opresc într-un oraş şi, cum era ora prânzului, unul propune:
– Ce-ar fi să mâncăm? … Zis şi făcut. Trag maşina la marginea drumului … Întind merindarea pe iarbă. Scot slănina, brânza, roşiile, ceapa. Pregătesc totul şi când să mănânce, observă că nu au sare. Şoferul scoate 10 lei şi-i dă ajutorului:
– Vasile! … Fugi şi ia nişte sare!
Vasile fuge şi … stă …şi stă …si stăăă… La un moment dat, de foame, de nervi, şoferul se ridică în picioare, cu gândul să meargă după ajutorul lui. Trecuse deja aproape o oră şi el nu s-a întors.

Atunci îl zăreşte … Se aşează din nou, gândind că o să-i facă o „morală pe cinste. Se uită mai atent şi observă că „ăla avea în spate un sac şi săracu’ abia răsufla sub greutatea lui.
– Măi Vasile! … Al cui e sacul?
– Al nostru.
– ??? De unde-l ai?
– Păi, nu mi-ai dat bani să iau sare?
– Da, da … mă ţară, dar să iei atât cât să prinzi între două degete, să ne putem săra roşiile astea! …
– Păi … de zece lei mi-au dat 40 de kilograme … Un kilogram de sare costă 25 de bani … De unde să ştiu eu câtă sare vrei matale să cumperi ? …
– Măi ! Eşti mare! Te-ar râde şi copiii … să cumperi un sac de sare, ca să-ţi sărezi nişte roşii? … Nu puteai să întrebi şi tu?….
De atunci au trecut patruzeci de ani şi, de aceiaşi bani, acum, într-adevăr, ai putea cumpăra cam atâta sare cât să prinzi între două degete. Întâmplarea face ca moneda de zece lei, să nu fie mai mare ca cea de 25 de bani … banii de altădată … Coincidenţă? … Întâmplare? … Sau amândouă?
Normal ar fi ca noi, în anumite cazuri, să spunem „vom vedea, dar starea de apatie a societăţii româneşti este aşa de mare că aceste cuvinte nu se mai folosesc. De fapt noi nu dorim să vedem ce stări de sărăcie vor mai urma. „Suntem mulţumiţi cu cât am apucat să vedem, să avem. Curiozităţile ni s-au atrofiat! Pentru noi, viaţa a intrat într-un con de umbră … Umbră care nu ne mai aduce căldură iarna şi răcoare vara… Umbră în care suntem împroşcaţi cu minciuni şi „descoperiri în peste 1000 de publicaţii. Hai, că acum e prea de tot ! … Nu credeţi? …
Atunci când mizeria se cuibăreşte pe lângă cineva, ea nu vine singură, ea nu „apasă pe un singur plan, ci „ruinează totul ca un cancer, aşa cum lucrează orice virus după ce a pătruns în organism.
Mizeria fizică aduce şi pe cea morală… mizeria politică … şi …mizerie…
Există multe lucruri care, atâta timp cât nu intră în criză, nu le acordăm atenţie, nu există pentru noi. Acum, parcă fiecare lucru devine o problemă. O banalitate devine un obstacol de neînvins. De fapt toate aceste probleme, sunt enorm de greu de remontat, de adus la „limita de plutire, linie de intrare în normal … în banalitate.
Începuturile crizei mondiale a anilor ‘70, criza petrolului, a pricinuit multe victime, multe falimente, mulţi şomeri. Pe atunci aceste lucruri se citeau ca ceva ce se poate întâmpla la „ăia, la capitalişti … noi eram „în socialism. Pe aici, pe la noi nu „ploua cu aşa ceva. Într-un anuar, ca o ştire, ca o curiozitate, se menţiona, că în aceea perioadă, a crescut consumul de medicamente, a abuzului de medicamente, în special în Anglia şi R.F.G., cu preponderenţă, printre cele mai solicitate medicamente se înscria şi vitamina E. Era o ştire. A fost şi a trecut. În societatea noastră, la noi, în ultimii ani, certurile dintre soţi parcă au devenit o regulă, un fapt obişnuit. Surescitarea creşte şi-i resoarbe pe ambii soţi. Rememorând evenimentele, viaţa noastră de astăzi, este cumva similară cu cea a ţărilor amintite, prin anii ‘70.