– Treaba lor… Ba nu … Este treaba noastră … sau mai degrabă este punga noastră … Dar parcă noi discutam de Săsar? …
Aici aş mai da o sugestie … dar au mai dat-o şi alţii şi ce au ajuns?…
– Mda…
Aşa este, gândurile mă duc tot la mineri, dar mă gândesc la minerii pe care eu i-am cunoscut care, săracii de ei ,nici în tren de clasa a III-a nu au călătorit, de cum să aibă trenuri şi locomotive, mă rog, tot tacâmul, la dispoziţie! …
Efectiv, am asistat la introducerea primei maşini de încărcat în subteran. Era o maşină poloneză, un LZK. Trebuie să vă spun că toată lumea era curioasă şi interesată, ce reviriment va face? … Cum se va comporta? … Se pare că nici cei ce conduceau pe acea vreme minele, nu erau nişte oameni „de ici de colo … Înainte de-a introduce maşina în front i-au făcut rodajul, cât au crezut ei că este necesar şi, concomitent, au instruit un om care să lucreze cu maşina. După ce minerul nostru a reuşit să ne uimească cu modul de utilizare a maşinii, cu dexteritatea obţinută, s-a luat hotărârea în ce loc de muncă va fi introdusă.
Acest loc de muncă l-au ales în aşa fel ca să poată concura maşina de încărcat cu ajutorul de miner din acel loc de muncă.
Nu cunosc cum se procedează la cursele de cai … dar aici nu se făceau pariuri, era vorba de demnitatea umană …am obţinut cu greu un loc … un loc de unde să pot vedea neobişnuitul concurs … a trebuit să fac parte din echipa de intervenţie … altfel nu puteam avea loc de atâţia şefi, normatori şi alţi curioşi …cu funcţii.
Un lucru era, cred eu, demn de luat în seamă, muncitorii, minerii în special, nu acordau nici o atenţie mai deosebită acestei maşini. Efectiv nu au ştiut care om, va fi acel, care va concura cu maşina… Maşina era privită (doar) aşa cum este privit orice ce intrus … A venit şi ziua… Am ajuns în front odată cu minerii, pentru a nu se mişca nimic după puşcare. Până la venirea maşinii, oamenii şi-au golit trăiştile … pe urmă a început concursul. Fiind dintre mecanici, nici nu-mi imaginam că ar putea fi pusă la îndoială productivitatea maşinii … La sfârşitul concursului, ajutorul de miner ieşise în faţă cu o jumătate de vagonet… Tuturor le-au rămas spusele în gât! … Făcând impoliteţea de a nu-l felicita pe ajutorul de miner, am plecat cu toţii răvăşiţi. Pe drum, normatorul îl opreşte pe şeful minei:
– Domnule inginer! … eu cred că materialul a fost prea mărunt în acest front … a fost folosită prea multă dinamită … haideţi să mai facem o probă … la un alt front, unde să folosim mai multă astralită! …
– Bine zici! … Uite ce … mâine mergem la 12 Nord.
Aşa au şi făcut. Ciudat, dar parcă toţi vroiau o răzbunare … În loc să se ataşeze omului … confratelui nostru … ajutorului de miner, noi ţineam cu maşina … Nu ştiu cum or fi dormit ceilalţi, dar atâta ştiu, că eu m-am trezit foarte devreme, ca să fiu primul la mină … Ei bine, ceilalţi erau deja la intrarea în galerie …
Agitaţi, cu toţii am plecat spre frontul de lucru respectiv. Ne-am uitat în front …într-adevăr, vor fi probleme! … Materialul rupt de puşcătură era de peste 250 mm, obligatoriu şi maximul ce intra pe grătar. Au hotărât să-l lase la acea dimensiune şi va fi spart după concurs…

Nu mai puteam de nerăbdare să vedem concursul. Da .. dar omul nu putea să ridice pietre cu diametrul mai mare decât cel amintit … Era peste puterile lui … şi ăsta era un foarte mare dezavantaj pentru el … Nu avea ce să facă, trebuia să le spargă … Asta ne-a dat de înţeles că acum, omul este nedreptăţit, dar cum concursul începu, nu se mai putea amâna. Aşa că … Pietrele fiind mai grele, mai mari, se încărcau greu şi cu cupa maşinii de încărcat. Trebuiau două – trei manipulări până ce reuşea să încarce o piatră, ca, în momentul în care o ridica, să-i fugă din cupă. Operaţia se relua, ca eşecul să se înregistreze şi pentru a doua oară…
Ce să mai vorbim … a ieşit cu o victorie zdrobitoare ajutorul de miner. Abătuţi, l-am felicitat şi am plecat …
După câteva zile maşina de încărcat a fost trasă undeva, mai deoparte … unde să nu încurce pe nimeni …
M-am întâlnit cu minerul, cu ajutorul lui şi i-am întrebat direct:
– De ce nu vreţi să folosiţi maşina de încărcat?
– Cine a spus că noi nu vrem s-o folosim?
– Am fost aici… vă cunosc… este evident că nu doriţi aşa ceva în front.
– Asta, aşa-i !
– Şi de ce?
– Dacă ne bagă maşină, atunci ne măreşte norma … acum noi … cum s-ar zice avem deja un antrenament, dar dacă o să ne domnim cu maşina… atunci când ea se va strica … nouă cine ne va face planul ??! … Şi ce plan o să fie ăla ? nu după om, după maşină ! … Şi atunci noi ce o să mai mâncăm? … Lucrul acesta nu l-au înţeles cei ce au adus maşina. Ei nu au vrut ca noi să lucrăm mai omeneşte … ci ca ei să scoată mai mult de la noi… ceea ce este cu totul şi cu totul altceva… Acum, în orice front va fi băgată maşina, omul îi este superior, fiindcă norma este dată după om … dar atunci când va fi dată după maşină … este sigur că omul nu va mai putea concura cu maşina niciodată… În această mină, uitată de Dumnezeu, unde ajutorii de mineri concurau cu maşina de încărcat şi celelalte profesii aveau o stare de spirit asemănătoare. Cunoşteam bine această religie care se numea MUNCA. Aici, dacă problemele producţiei îi permiteau muncitorului un respiro, el nu pierdea timpul, îşi făcea scule, dispozitive, pentru el sau pentru alţii, într-un cuvânt, muncea tot timpul… Muncea 480 de minute… Atunci când, pentru prima oară, am fost angajat într-o uzină mare din oraş, când am observat că aici un respiro nu înseamnă muncă accelerată, ci căutarea unui loc unde să-ţi pui capul şi să dormi, mi-am dat seama că aceştia sunt de altă religie… Era un semnal care spunea că aici deranjezi, dacă pretinzi muncă…
Cuvântul Domnişor la români nu înseamnă numai domn mic… sau pui de domn, sau domn necăsătorit, el are şi echivalentul în copilul stăpânului şi copil studios. La noi nu se spunea despre cineva care era student, studentul, ci domnişorul.
De aici provine respectul faţă de acel om… respectul cu care-l pronunţă acea persoană, care este conştientă că nu va ajunge niciodată, că el nu va şti niciodată atât cât ştie acest copil învăţat – domnişorul – de aici provine o afecţiune şi un respect faţă de acel om învăţat, ceva intangibil pentru mulţi… Asta era pe vremuri.

Am venit noi… Din ceva frumos am făcut un lucru obligatoriu, o siluinţă. I-am obligat să-şi ia diplome şi celor ce nu numai că nu au vrut, nu au avut chemare, dar şi acelor care, pur şi simplu, şi-au bătut joc de şcoală, în general şi de dascăli, în special. Dacă până nu de mult un ministru avea terminat un liceu cu 10 clase şi o facultate de trei ani (cea muncitorească) sau de patru ani cea obişnuită… Acum, noi îi obligăm pe toţii să facă măcar atâta şcoală…
Atunci când un bun de preţ devine bunul tuturor îşi pierde valoarea, el nu mai este de preţ, este terfelit şi uite aşa noi ne-am terfelit şcoala!, învăţământul !… Aceşti forţaţi prin şcoală şi de care nu s-a legat nimic, doar diploma ce i-am împins-o în buzunar şi asta cu totul pe gratis, fără nici o muncă, fără nici un efort din partea lor, aceştia au devenit egalii celorlalţi, ai celor pentru care şcoala a însemnat ceva… cei care au primit şi au dat ceva şcolii…
Dar a venit omul nostru făţat, care fiind egal cu toţii, dar mai obraznic şi mai prost crescut, îi trata pe ceilalţi fără nici un respect. Părinţii lui sunt lipsiţi de respectul lui, ei fiind de vină că l-au împins în şcoală… Lipsa de respect pentru dascăli, cei care l-au obligat zi de zi la umilinţe, şi lipsa de respect pentru societatea care l-a chinuit şi acum nu se grăbeşte să-i ofere totul iar el, bineînţeles, vrea doar să profite. El are pretenţia să aibă un salariu din care să-şi poată cumpăra măcar o maşină, un studio de sunet, un video, apartament etc.
Dându-li-se acestor oameni ceea ce ei nu meritau, acum ei ştiu să pretindă TOTUL, totul fără ca să mişte măcar un deget… şi uite unde am ajuns… ei ne dau ordine… ei ne dau legi…
Am plecat de la ajutorul de miner, care se lupta cu maşina de încărcat şi pe care a învins-o, este adevărat, doar pentru scurt timp şi, uite, am ajuns la ăştia, care vor totul pentru ei…
Apropo… oare ce căutau acei mineri în Bucureşti?… În hainele lor de protecţie…
Poate că nu au înţeles ceva!… Poate că ei nu au înţeles că, a te plimba în hainele statului, violând şi furând, nu sunt atitudini demne de un om… Poate că ei nu au înţeles că ridicându-le lor, numai lor salariile – salarii care sunt şi au fost cele mai mari din economie – va creşte costul cărbunelui şi cu asta tot românul va fi mai sărac. Noi toţi trebuie să le facem lor filodorme?… Dar, oare, ei nu au înţeles că preţul ridicării salariilor, şi aşa foarte mari, este viaţa şi sângele pensionarilor şi al bugetarilor, cărora, ei, prin fapta lor, le dau în cap? Orice fărâmitură ce se ia în plus, se ia de la ei. Ei sunt cei anihilaţi… iar pensionarii şi bugetarii nici greve nu pot face… aşa… !…
La celelalte regii, salariile de mineri au ajuns la 1.000.000 lei, aici, la cărbune, salariul fiind mai mare, este de 2.500.000 lei.
Şi dacă ce se ia de la pensionari nu le ajunge, restul se ia de la sănătate şi învăţământ, care sunt plătiţi numai cu 35% din salariul pe care-l merită (şi care l-au avut în ‘89), pentru care au muncit, salariu care este mai mic ca salariul unui ajutor de zugrav, sau al unui ajutor de fierar, despre care ştie toată lumea că nu-i împinge şcoala din casă. Aceste nedreptăţi dacă le raportăm la profesori şi medici, vă rog să spuneţi dacă nu ne batem joc de ei, într-un mod inacceptabil?… şi unii se mira că la asemenea facultăţi nu prea se mai înghesuie candidaţi…