Să vină şi la noi un Lech Wallesa la putere, care să fie dispus să pună la dispoziţia învăţământului bijuteriile şi aurul primit cadou de şefii statului polonez, învăţământului polonez care este unul dintre cele mai realiste forme de învăţământ din lume şi care nu permite fabricarea de şefuleţi direct şi numai din fiii şefilor!…la ei toată lumea-i muncitor cel puţin trei ani.
Acum, singur fiind, mă plimb pe unde vreau… în oraşul meu… dar atunci când sunt cu copiii, nu îndrăznesc să merg pe Strada Mare, deoarece comercianţii şi-au prelungit dughenele cu fel de fel de mese şi suporturi de care să te loveşti la fiecare pas şi care sunt sesizate de copii… nu pot fi ignorate, şi atunci eşti pus în situaţia ca ei să-ţi ceară şi tu să fii obligat să cumperi… să cumperi la preţurile cerute de ei… din ce domnule ?!
Sebi citea toate acestea şi îl cuprindea un sentiment ciudat: Doamne, câte probleme mai sunt pe lumea aceasta şi nu numai că noi nu le ştim, dar pe multe le ignorăm.
Hotărât lucru, redactarea ziarului de la şi pentru cititori este o soluţie bună, numai să nu ne depăşească evenimentele, să putem face faţă valului. Apoi Sebi îşi pregăteşte şpaltul pentru proaspătul ziar. El trebuie să facă din ziar atât un torent de poveşti, povestiri, întâmplări, dar şi să răspundă, să dea precizări, să interpună întrebările în faţa răspunsurilor şi invers, altfel cetăţeanul se simte frustrat, are impresia că vorbeşte în van, că nimeni nu-l ia în serios. Că ziarul este mai bun ca înainte, este indiscutabil, dar numai îndeplinind cerinţele mai sus amintite. În acest context, Sebi şi-a înserat în viitorul şpalt: Delegaţia de la Miskolc, unde face şi următoarele destăinuiri:
Dragi cititori, revenim cu precizări la accidentul suferit de Sandu, primul nostru solicitant al anunţurilor matrimoniale.
Redacţia ziarului nostru a aprobat o delegaţie, care s-a deplasat la Miskolc pentru a-l vedea la spitalul orăşenesc pe Sandu. Şi a constata starea în care se află. Cu o bucurie deosebită vă putem spune că accidentul nu i-a distrus ochiul (la început aşa se bănuia), el neavând nevoie de umana şi generoasa ofertă a doamnei care i-a promis unul din ochii Domniei Sale. Spre fericirea tuturor, Sandu vede, este întreg şi în maxim două săptămâni îşi va relua serviciul. Lovitura primită a fost puternică, fracturându-i maxilarul, dar din exterior nu se vede mai mult decât o contuzie, locul impactului piesei cu faţa lui. Deci, Sandu este bine şi în curând îşi va relua activitatea. Dragi cititori, surpriza surprizelor a fost că lângă patul de suferinţă al lui Sandu am găsit-o pe Sanda, domnişoara, este una dintre fetele care a răspuns anunţului dat de Sandu şi a fost prima care a cunoscut situaţia lui, cauzele accidentului şi unde este spitalizat. Aflase toate acestea de la fratele ei, care lucra în aceeaşi echipă cu Sandu, la acelaşi curs de perfecţionare din Ungaria. Ca o curiozitate, la Miskolc s-au întâlnit şi s-au cunoscut pentru prima dată. Sanda a mai rămas câteva zile să-l îngrijească, după care se va reîntoarce şi, bineînţeles, nu va ocoli redacţia noastră, aducându-ne ştiri proaspete de la Sandu. Până atunci o vom aştepta cu nerăbdare şi vom da glas altor voci, altor scrisori primite de la Domniile Voastre şi pe care, o să vă rugăm să le şi comentaţi, dacă simţiţi nevoia sau dacă le consideraţi mai importante, să le publicăm în gazeta noastră.

Vă mulţumim şi aşteptăm scrisorile dumneavoastră -Redacţia-
Una din scrisorile de răspuns la invitaţia lui Sebi, suna cam aşa:
Domnule redactor
Mi-a venit greu să vă scriu pentru că trebuie să vă mărturisesc că pe vremuri nu de mult apuse, am colaborat la mai multe ziare şi se scria aşa cum se ştie că s-a scris, de aceea am crezut că şi ziarul Dumneavoastră seamănă cu bancurile noastre din ‘68, dată după care s-a închis libertatea şi cei cărora le-a rămas numele scris pe ceva au avut multe aventuri neplăcute. Ori aceste lucruri nu se uită uşor. Motivul acesta a fost cauza reţinerii mele de-a colabora cu Dumneavoastră. Acum, văzând deschiderea ziarului faţă de problemele cetăţeanului, vă promit că o să vă mai deranjez şi eu cu gândurile şi sufletul meu. Am rămas plăcut impresionat cât sunt de receptivi cititorii Dumneavoastră, de multitudinea şi stringenţa problemelor. Problemele oraşului, ale judeţului, ale minerilor, ale poluării şi, aş putea spune, astăzi nu există probleme care ne macină şi care să nu fie dezbătute în ziarul Dumneavoastră. În afară de cele enumerate se sesizează nesiguranţa generală, necesitatea protejării persoanelor, a avutului personal cât şi a persoanelor fizice şi unele reacţii ale părţilor citate: citadinul şi oamenii de stat. În acest context şi eu îmi pun întrebarea cu mult regret, alături de 23 de milioane de români: unde sunt cei ce înainte de alegeri ne promiteau sarea şi marea (sarea s-a scumpit de 4000 ori (patru mii!) iar de mare ce să mai povestim, mai sunt o mână de oameni care au mai putut renunţa la salariul pe o jumătate de an, ca s-o vadă). Trist este că nu se implică în lucruri care de ei au fost generate. Asta am dorit să vă relatez, să zicem, în prima mea luare de contact cu Dumneavoastră, închei asigurându-vă de sincera mea consideraţie.
ing. Ducu

În acest caz, zise Sebi, nu ştiu de ce nu am putea publica o altă scrisoare? Să vedem pe care? Am aici o scrisoare, este o dramă petrecută într-o localitate minieră. Povestea-i cam lungă, dar e frumoasă, aşa că toată foaia va fi dedicată numai ei. E bine să ştie şi gălăgioşii şi profitorii de azi cum se lucra şi se trăia nu cu mult timp în urmă.
Scrisoarea era scrisă de una din rudeniile lui Simion, care-i eroul acestor întâmplări, profesor de română la un liceu şi avea următorul conţinut:
Uneori se întâmplă ca într-un sat să se potrivească, ca în acelaşi timp, să fie mai multe fete de măritat decât băieţi de însurat. Acum, la noi era invers, erau mai puţine fete de măritat, sau poate doar mai puţine cele de luat în seamă la o aşa întreprindere şi de această dată băieţii erau mai mulţi. Fata căreia de această dată i-a venit sorocul era Lena. Era singură, iar băieţii erau şase. Concurenţa era aşa de mare că, atunci când se organizau jocuri, băieţii, pe rând, cumpărau muzicanţii, duminică de duminică, şi se întreceau în inventivitate ca să poată sta mai mult timp cu ea, s-o poată juca mai mult.
Şi până acum, întotdeauna era multă lume la jocul de duminică… dar în ultimul timp nu mai încăpeau în nici o şură, atât de mulţi veneau. Uneori, mai jucau şi ceilalţi, dar tot timpul, ochii tuturor erau aţintiţi la cei şapte…

De cum începea muzica şi jocul, Lena era cerută la joc de cel care în acea zi cumpărase muzica. El avea dreptul să comande cu ce să înceapă jocul în ziua respectivă. Dar, cam atât comanda el… Al doilea dans era al altuia şi tot aşa se perindau băieţii şi cu toţii jucau numai cu o singură fată. Cum Lena trebuia să danseze toate jocurile, cizmele ei, săracele, trebuiau să fie reparate săptămânal. Într-o iarnă a sfârşit patru perechi de cizme… Sigur că feciorii puteau să-şi aducă şi alte fete… doar erau încă destule, dintre cele bătrâne, nemăritate, sau cele care intrau în joc pentru prima dată la 13-14 ani, dar ei nu… Cu toţii se credeau vrednici de Lena şi ea nu se putea compara cu nici o altă fată. Atunci când jucai cu Lena, uitai de întreaga lume… Nu ştiu dacă toţi erau îndrăgostiţi de ea, dar cu toţii se ţineau la fel de tare, atunci când se punea problema, de cât ţin ei la Lena?… cât o iubesc?…
După o vreme această problemă a început să intereseze întregul sat. Poate că unii dintre băieţi s-ar fi gândit să-şi aducă o fată din alt sat, că fete erau, chiar foarte frumoase, dar nimeni nu vroia să renunţe de bunăvoie la Lena. Bătrânii, şi în primul rând, părinţii băieţilor, începeau să se îngrijoreze de această competiţie neobişnuită. Nici unul din ei nu-şi dorea – nici măcar pentru Lena – să-şi vadă băiatul tăiat de ceilalţi. De aceea, părinţii băieţilor, mai ales mamele lor, n-o vedeau cu ochi buni. Când ea ieşea în sat, îşi trăgea baticul pe ochi şi, salutând în dreapta şi în stânga, păşea fără să se uite la nimeni. Deja trecuseră opt luni, de când cei şapte se ţineau împreună. În sat domnea o atmosferă tulbure. Nici nu ştiai cu cine să vorbeşti, că nu se ştia cine cu cine ţine. Îşi urmăreau mişcările reciproc. Băieţii, cu toţii, erau nişte oameni vrednici, frumoşi, şi nimeni din sat nu le-ar fi dorit rău nici unuia.
Atunci când vreo femeie era întrebată, să-şi spună părerea despre această poveste, ea îşi făcea cruce şi te lăsa singur…
Înainte, erau prieteni la cataramă, lucrau împreună în pădure (la butin), la tăiatul lemnelor, acum… De doi ani, Simion şi Alexa s-au lăsat de butin şi făceau cărăuşie la mină. Lui Simion îi pierise un cal şi se apucase să lucreze în băi ca miner. Mai lucrase el si înainte cu tatăl său, aşa că meseria nu-i era străină… Acum bătea un puţ de 200 de metri. Alexa tot cărăuşie făcea, de la gater la orizontul minei respective. Ion, Ştefan, Mihai şi Iosif, lucrau mai departe, tot la butin. Se mai întâlneau, peste săptămână, mai intrau în cârciumă să bea câte un deţ. Povesteau între ei, dar niciodată despre Lena. Se putea spune că nimeni nu-i auzise, niciodată, rostindu-i numele. Tot aşa se putea zice că nimeni nu a văzut-o pe Lena cu vreunul dintre ei, nici ziua, nici noaptea. Întotdeauna erau de faţă toţi şase, sau nici unul… Cum în această poveste nu se anunţa nici un sfârşit, dar mai cu seamă unul fericit, cei bătrâni au început să se sfătuiască între ei. Dacă nu se termină cu această poveste, totul se poate transforma într-o nenorocire. Cei şase aveau şi ei familii, neamuri, ori asta ar putea pune tot satul în picioare, dacă acest lucru este lăsat să fiarbă mult. Cum lucrurile rele se prind mai repede decât cele bune şi vrajba se întinde cu o iuţeală mai mare ca focul, moşii s-au hotărât ca în prima duminică de Paşti să cheme părinţii flăcăilor şi ai fetei, după terminarea slujbei, la biserică, la o convorbire cu preotul satului, ca să termine odată cu această situaţie deosebită şi generatoare de necazuri. Până atunci mai era o duminică de joc.