De această dată Ion a fost acela care a cumpărat muzicanţii. Jocul a început din nou. Şi acum era de faţă tot satul. Erau acolo şi copiii şi babele şi moşnegii. Nu lipsea nimeni şi, de jucat, jucau numai cei şapte, şi numai pe rând… Fiecare băiat a jucat-o de şase ori pe Lena… Ai fi tentat să zici că a strâns-o în braţe… dar nu era aşa. În jocul celor şase niciodată nu s-a întâmplat aşa ceva. Obiceiul era ca la terminarea unui dans s-o strângi în braţe şi apoi să arunci fata în sus. S-o strângi din nou şi s-o săruţi… Acest obicei, în cele opt luni scurse, nu s-a respectat, ei se limitau doar să joace, foarte conştiincios, lovind cu cizmele pământul de parcă el ar fi fost de vină că în sat exista doar o singură Lenă… Cu toţii purtau cuţite la picior, dar nu erau scoase niciodată, chiar dacă se luau la bătaie. Forţa lor fizică le permitea ca printr-o simplă strângere să-şi anihileze adversarul… Oare ăsta să fi fost motivul pentru care n-o strângeau pe Lena în braţe? Nu se ştie… În timpul jocului, de câte ori se roteau şi soarele lovea în oţelul mânerelor de cuţit, privitorilor le treceau furnicături prin şira spinării… Acum, în timpul jocului nu se mai striga aşa cum era obiceiul, nici nu se mai fluiera pentru a-şi manifesta extazul… plăcerea dansului… acum dansul era tăcut… era… Toţi şase aveau ceva în comun… improvizau figuri de dans şi dansau aşa de frumos că-ţi era mai mare dragul să-i priveşti şi multora nu le părea rău că ei nu participă la dans. Erau mulţumiţi cu rolul de spectatori. Mai erau şi alţi băieţi care dansau frumos, dar ei ori nu şi-au găsit perechea, ori nu aveau atâta antrenament cum aveau ăştia, care te uimeau cu dansul lor minunat, dar în acelaşi timp parcă te băgau în răcori cu starea lor de încordare.
Dimineaţă, cu toţii au fost la biserică. A fost o slujbă obişnuită. Abia seara… la vecernie… la sfârşit… părintele a făcut un anunţ… anunţ care în mod obişnuit se făcea la slujba de dimineaţă. A anunţat că: Simion şi Lena se vor căsători în luna august, iar noi le dorim casă de piatră!… Cine are ceva de spus…
Vestea căzu ca un trăsnet… În biserică era linişte… Băieţii stăteau în dreapta, în spate, şi fetele în stânga. Cei cinci s-au apropiat de Simion… Lumea stătea încremenită… cu toate că nici o mână nu s-a ridicat, nici un cuţit nu s-a scos… Lena a ţipat … Atât. Cei cinci cu trupurile lipite de Simion, stăteau cu mâinile strânse. Nimic şi nimeni nu se mişca în biserică. Fetele au înconjurat-o pe Lena şi au încercat s-o îmbărbăteze. Ion a mers la Lena, i-a luat mâna şi a condus-o până la Simion, le-a unit mâinile şi i-a condus afară. Pentru prima dată, la ieşirea din biserică nu ieşea un copil, o babă, ci o pereche condusă de cinci flăcăi, flăcăi ca brazii… Lumea răsufla uşurată… Pe chipurile împietrite ale flăcăilor se rostogoleau bobiţele sărate ale înfrângerii inimii lor… Toţi cei care au fost la biserică i-au condus pe tineri acasă. Toată lumea se bucura că această poveste se terminase, poveste care tensionase aproape un an întregul sat. Cu toţii aveau o părere de rău pentru cei cinci neconsolaţi. Au umblat multe vorbe, fiindcă nu s-a ştiut şi nici azi nu se ştie când anume s-a înţeles Lena cu Simion… căci poate nici o cetate nu a fost străjuită aşa de tare ca şi casa Lenei, în aceste opt luni… Şi totuşi s-a putut şi s-a făcut şi asta. În august, la nunta lor, a fost tot satul. iar dintre cei şase prieteni, unul era cu mireasa, iar ceilalţi cu logodnicele lor.
Dintre cei cinci nici unul nu a luat fată din sat.

De această dată, jocul l-a început Simion şi din nou s-au perindat fiecare şi pentru ultima oară, au dat spectacolul lor inedit şi deosebit de frumos, pentru toţii privitorii din sat.
Privirile erau de plăcere şi de bucurie, dar şi de regret, de rămas bun pentru totdeauna de la aşa un spectacol. După nuntă, Simion nu a mai dorit să fie cărăuşul altora, făcea acest lucru doar pentru nevoile gospodăriei sale. Mai târziu, în toamnă, şi ceilalţi au făcut nunţi. Toţi le-au făcut la noi în sat.
După nuntă şi-au luat rămas bun unul de la altul şi nimeni nu-şi aduce aminte ca dintre cei cinci băieţi, careva să mai fi călcat în sat, în satul în care s-au născut, în afară de ocaziile deosebite şi atunci numai cu familiile. De fiecare dată când lumea îi vedea împreună, cu toţii se gândeau, se întrebau cum de Lena a fost să fie a lui Simion şi nu a altuia? A fost păcat că pe aceea vreme, în sat numai Lena era de măritat, că aşa toţi cei cinci băieţi şi-au pierdut vatra lor şi satul a pierdut cinci voinici… cinci brazi… cinci oameni adevăraţi.

Înainte de căsătorie, Simion şi Lena au fost împreună la părinţii Lenei. Lena i-a prezentat fraţii, surorile, rudeniile şi cam tot ce poate însemna o gospodărie. Lena avea un frate, George, despre care i-a spus că boleşte în camera din faţă. Simion se gândea că poate omul doar s-a întins puţin… îl cunoştea pe George ca fiind harnic şi de ispravă şi ei doi se înţelegeau bine. George era mai tânăr cu 2-3 ani şi i-a părut rău că nu l-a întâlnit, dar având atâtea pe cap şi-a zis că-l va întâlni altă dată.
La nuntă nu a observat nimic anormal.
După vreo două zile Simion o găseşte pe Lena, după casă… voma…
– Fată, ce-i cu tine?!
– Nu ştiu.
– Lui Simion, pentru prima oară i s-a clătinat crezul în Lena. De ce vomita? Mai avea şi ceva febră… dar lucru ăsta nu-i ieşea din minte. De ce vomită o fată?!
A plecat la lucru. În mod normal pleca luni şi se întorcea sâmbătă… acum a plecat numai joi… Deh… o dată se însoară omul… Nu? Cu fratele său geamăn au intrat în puţ şi s-au apucat de lucru. Prima dată au scos materialul puşcat în ziua precedentă, au început găuritul. Pe întreg frontul de lucru erau necesare 60 de găuri. Executarea lor dura uneori şi trei zile, dar parcă roca a fost mai moale şi au reuşit să spargă toată faţa puţului. Au puşcat. Au aşteptat să se aerisească, dar gazele ieşeau greu din acea groapă, aşa că a doua zi nu se putea intra, fiind pericol de gazare. Gazele se adunau sub primul pod şi le stăteau deasupra capului. Au băgat ei o ţeavă mai groasă, ca o ţeavă de sobă, să tragă mai bine gazele. Dar acum, când mai aveau doar trei metri ca să ajungă la următorul orizont, nici această ţeavă nu mai trăgea… Aşa că o zi a trebuit să stea în barăci, la Terezia. Gândul lui Simion era tot timpul la Lena. Oare să mă fi înşelat cu un prieten? Când?… Cum?… Atunci, dragostea ei pentru mine a fost doar o afacere?… Această dragoste nici nu a existat?… Dar este, oare, posibil?… Simţea că-şi pierde minţile… Crezuse în ea ca-ntr-un idol… Şi ea?… Simion a mers să-l găsească pe Alexa să-i dea un cal, să fugă până acasă, la Lena.

Nu l-a găsit, aşa că s-a dus la grajd să-şi ia un cal, dar toţi caii erau la păşune… Parcă mintea lui nu era acasă, umbla singur şi îngândurat. A văzut un cal pe drum şi a fugit după el doi kilometri până când copiii au râs de el şi tot nu l-a prins. Când a văzut că nu se poate întoarce acasă s-a dus la baracă. Fratele lui îl asalta cu întrebările. El era mut… îşi frământa capul între mâini şi iar ieşea afară. Se uita pe drum şi iar se întorcea. Era aşa de tulburat că fratele lui nu a vrut să-l ia cu el în puţ. L-a trimis acasă. Numai că Simion nu era omul pe care să-l trimiţi aşa… acasă… se chinuia pe sine şi pe tovarăşii săi de muncă, până când Alexa parcă a răsărit ca din pământ. Simion, fără să-i spună nimic, a deshămat un cal, s-a urcat pe el şi dus a fost. După un ceas era acasă… Toate galiţele erau pe afară… poarta era deschisă… uşa casei deschisă şi ea… Sare de pe cal… îl priponeşte şi fuge în casă… în casă la Lena lui… În tindă nu era… afară nu era… Dar, parcă în camera din faţă gemea cineva!… Ascultă… Într-adevăr se auzea ceva… Deschide uşa… mai mult, o aruncă de perete, în pat o zăreşte pe Lena… Lena lui…se uită la ea şi nu o mai cunoştea… Ochii ei erau roşii, faţa ei era pierită, ca de ceară… gura ei semi-deschisă, cu falca căzută în piept… Sughiţa cu spasme… mai mult sughiţa decât răsufla… Soră-sa, Irina, care îi aducea de mâncare i-a spus că ea crede că şi Lena are lepră… George, fratele lor, s-a stins ieri de aceeaşi boală… O fi luat-o şi ea de la el!… Simion se făcuse moale… privirea i-a devenit fixă, cu ochii sticloşi, buza a început să-i tremure şi cu greu s-a tras până afară, pe prag. S-a aşezat pe el şi stătea acolo nemişcat… Azi aşa… mâine tot aşa… nu zicea la nimeni nimic… nu mânca nimic… era inert. Devenise şi el un fost om…
Irina, când mergea la Lena să-i schimbe compresele, sau să-i facă patul, trebuia să defileze pe lângă el. A vorbit cu el, chiar încercase să-l ridice de acolo, să-l ducă în casă, dar ţi-ai găsit?!… Cum să poată purta un urs în braţe?!…
Oamenii care treceau pe lângă casa lor îi dădeau bineţe. El, nimic. De la o vreme oamenii îşi făceau cruce când treceau pe lângă ei…
Poate trecuse o săptămână de când el stătea în prag. Oamenii au început să creadă despre el că nu-i cu tătu’… Până ce a apărut Alexa să-şi ia calul. Când l-a văzut, a sărit la el să-l lovească. Alexa, apropiindu-se, a observat că ceva nu-i bine la Simion. Era aproape ţeapăn. Cu greu l-a pus în pat, mai mult l-a tras, ajutat de Irina. L-au dezbrăcat şi l-au bătut cu urzici, l-au frecţionat cu spirt… Cu toate că ochii îi erau deschişi, faţa lui nu avea nici o expresie şi oricine putea jura că-i mort!… După această reanimare, i-au turnat pe gât ţuică…i-au mai frecţionat mâinile şi picioarele şi abia atunci a încercat să opună rezistenţă. Începea să-şi intre în simţiri. Alexa, de grija lui Simion, a uitat să întrebe de Lena. De ce ea nu-i ajută ?…Unde este ea?… Atunci când, într-un târziu, a întrebat totuşi de ea, Irina a dat din cap în direcţia camerei… Când a deschis uşa şi a văzut-o, Alexa şi-a dat seama ca asta e prea mult pentru un om sănătos… era prea mult pentru un om oarecare… dar cu atât mai mult pentru un om care a iubit-o… era îngrozitor… A sărit pe cal şi a plecat. Către seară, Simion s-a ridicat din pat şi a ieşit afară. Nu spunea nimic, se plimba singur. Din când în când se uita la stele şi apoi în pământ. Dimineaţa s-a trezit, s-a mai învârtit prin casă, s-a culcat din nou, iar luni în zori a plecat la mină.