La puţul Terezia a stat o lună, fără să dea pe acasă. Muncea până cădea jos. Nu discuta cu nimeni. Nimeni nu-i intra în voie. După o lună de zile a coborât jos. A ajuns acasă. A intrat în camera din faţă… în pat se găsea doar un schelet acoperit cu piele. Îi inundau nările cele mai neplăcute mirosuri… S-a dus la medic.
– Domnule doctor! Se poate face ceva? Mai este vreo şansă ?
– Simioane!… Fără ca tu să mă fi rugat, eu am făcut tot ce s-a putut face. Mai mult numai Dumnezeu poate!
– Dar, ar putea să trăiască?
– Eu, sincer să fiu, nu mai am speranţe…
S-a dus acasă, să-şi vadă iubitul său cadavru…
A deschis uşa şi se uita la ea… dacă ar fi crezut în duhurile rele, ar fi zis că ele i-au schimbat-o pe Lena, cu aceea ce sta acum aici… Fiinţa asta nu avea nimic din ceea ce a fost Lena. Nu era nimic din ceea ce a IUBIT el… Şi acum el să aştepte să-i pună lumânarea şi banul în mână!?…
Doamne!… Oare cu ce ţi-am greşit atât de tare?!…

***
Nu mai ştia de când bolea…
Să fi trecut luni?… Să fi trecut ani?… Nu-şi putea da seama. SIMŢEA… simţea două lucruri. Îi era frig la cap şi-i era foame… Nu avea putere să strige… cu capul a împins ceva de pe noptieră. Irina a auzit zgomotul şi într-un suflet a venit. A deschis geamurile, când s-a întors a început să urle… urla, cu ochii holbaţi… la soră-sa Lena. Arătarea din pat, era lucie la cap. Părul ei, îi stătea pe lângă urechi… cozile ei, cozile ei groase cât mâna, erau ca două pensule apropiate de cap !… Soră-sa, Lena, nu mai avea nici un fir de păr pe cap… chelise… Irina plângea, de se scuturau hainele pe ea. De ce oare n-a murit?… De ce oare nu a murit, dar să-i fi rămas părul pe cap?… Oare, Doamne, trebuia să sufere şi această batjocură?!…
S-a dus la ea şi-i mângâie faţa. Lena, parcă înţelegea ce se întâmplă. Ea îi primea mângâierile, dar nu pricepea de ce plânge Irina… Încă plângând în hohote, Irina a luat un batic cu care şi-a îmbrobodit sora, trăgându-i-l şi pe frunte. Acum i se vedeau doar ochii şi faţa. Pomeţii erau parcă şi mai ascuţiţi… găvanele ochilor şi mai mari.
Un fior i-a pătruns fiinţa şi, pentru prima oară, ia fost silă de această arătare din pat… de soră-sa. Până acum n-o văzuse aşa… acum s-a speriat de ea. Pentru ca Lena să nu observe nimic, i-a luat cozile şi a ieşit cu ele. Când s-a întors, i-a adus supă să mănânce… îi era ruşine… pentru acel moment, când i-a fost scârba de soră-sa… ce urât lucru… Simion nu mai venea acasă săptămânal, aşa că el nu ştia că Lena începuse să mănânce. A trecut un timp… într-o zi, când el era acasă, uşa camerei se deschide şi iese moarta în pragul uşii. Semăna cu o fantomă. Văzând-o, Simion înlemnise. Nu a fost capabil să scoată nici un sunet. Îi părea ciudat modul cum îi era legat baticul… ea, care niciodată nu purtase batic, numai la treierat şi la fân… şi capul parcă i se micşorase!… Lena plângea… uşurat… sfârşit… liniştit… cu o mână, încet, şi-a tras baticul de pe cap… Simion, zărind-o, a căzut jos… Lena… Lena, care avea cele mai frumoase cozi, groase cât mâna… acum nu mai avea păr pe cap… parcă se vedeau ceva… ceva ca nişte bube… şi ce urechi mari avea! Irina îmbărbătând-o, o împingea înapoi în pat.

De la nunta sa, Simion nu a fost prea vorbăreţ… dar acum amuţise de-a binelea. Stătea în tindă, pe scaun şi nu mai ştia ce trebuie făcut. Dacă nu i-ar fi fost ruşine, ar fi urlat ca lupii… De necrezut, ce necaz! A luat cea mai frumoasă fată din sat şi uite acum ce a mai rămas din ea?!… O arătare… O sperietoare… Oare de ce lepra nu a răpus-o?… Aşa, precis mă va răpune pe mine ruşinea!… De fapt, nu se dumirise încă. El n-a mai sperat ca Lena să-i fie soţie. Aşa cum a spus doctorul şi toţi care au văzut-o, nu i s-a mai dat nici o şansă de viaţă… încet, încet, în sufletul lui se stingeau şi ultimele pâlpâiri de speranţă, că îi va mai putea fi soţie… Şi acum… să apară!… Şi cum mai arăta!… Cu poca aia pe cap !… Fără păr… De fapt, ne mai sperând nimic, el nici nu mai aştepta nimic. Atunci când ea apăruse în cadrul uşii, el deja a simţit că avea ceva în plus… ceva la care el de mult renunţase… iar acum i se impunea ceva, din nou… ceva de care el nu mai avea nevoie… Şi cum mai arăta ?! Lena a simţit îndoiala şi zbuciumul lui. Dar dacă a reuşit să lupte cu boala… dacă a dorit să trăiască… să fie a lui… să i se dăruiască… atunci când l-a văzut, şi-a observat expresia feţei lui… nu şi-a mai dorit nimic altceva în viaţă. Decât moartea. Dar dacă EA, moartea, mai ieri încă era la uşa ei, acum era total imposibil. Mai avea zile de trăit…
Oamenii, vecinii, dacă au auzit că s-a sculat, au început să vină în vizită. Bineînţeles că nimeni nu venea cu mâna goală. Fiecare aducea câte ceva de-ale gurii. Din politeţe, din obligaţie, de foame, a mai gustat. Aşa a gustat de la unul, de la altul. Parcă mâncarea începuse să aibă şi gust. Aşa că, în loc să moară, ea începuse să prindă puteri. Se apucase să deretice prin casă… pe afară… pe la animale. Simion îşi bătea puţul lui. Au primit şi perforatoare, OM-uri ruseşti. Acum găurile se dădeau mult mai repede, se puşca zilnic, dar praful era tot mai mare, tot mai mult. De acest lucru se plângeau cu toţii. Ei mai aveau un pic de noroc, că în groapa lor se mai aduna şi apă, era un pic de umezeală, se mai spăla din praf. Vizitele lui Simion acasă erau foarte rare, iar atunci când venea acasă dormea o zi şi o noapte şi pleca iar. Nu vorbea nimic. Lena, când ieşea afară, îşi trăgea colţul baticului în gură, ca faţa să nu i se vadă deloc, dar mai ales ca ea să nu vadă pe nimeni. Ştia că le este greaţă de ea, cu toate că în privinţa curăţeniei, niciodată nu ar fi putut să primească vreo observaţie. Era o femeie foarte îngrijită. Aşa o cunoşteau cu toţii. Ştia ce ştia, ştia şi de unde i se trage greaţa lui Simion… La mijloc nu era numai boala ei, mai erau şi unele prietene care, în timpul cât a fost bolnavă, l-au mai ajutat cu câte una, alta… aşa, ca el să nu se plictisească, să se poată descurca cumva… să nu aibă lipsuri şi doruri… Acum, trebuia să se hotărască. El, aproape de fiecare dată când venea acasă, era beat. Îşi făcea singur de mâncare, tot singur îşi punea de mâncare, îşi spăla singur, îşi călca singur… ea nu mai exista pentru el… era doar o umbră în plus. Dacă mulgea ea vaca, avea lapte o săptămână… el nu mânca din el, i-l lăsa tot ei. Poate îi era frică? Nu se ştie. Dar atunci când vaca era mulsă de vecine, atunci mai mânca şi el din lapte… Tot vecinele!… Sâmbătă, când a venit acasă, era făcut. A venit în patul ei… S-a trântit pe ea… şi doar aşa… parcă după o eternitate, a simţit şi ea bărbatul.

Dar tot timpul cât a durat acest act, el şi-a băgat capul între sânii ei şi aşa a stat până la sfârşit.
Lena nu era femeia care să umble după bărbaţi, dar apropierea bărbatului îi era necesară, apropierea bărbatului iubit. Cu toate că de această dată, era numai o fiinţă care a fost folosită, a simţit că măcar pentru atât îi este necesară şi lui… era şi timpul. Pentru ea, în această lume nu mai exista nimic. Nimic nu mai conta, dacă ar fi rămas pe mai departe indiferent faţă de ea. După acest viol cu bărbatul ei beat… Doamne, la ce a ajuns!? Realitatea, incertitudinile şi gândurile negre nu se mai dezlipeau de ea. Ce va mai urma, Doamne? Relaţiile lor au prins alt contur. Simion tot venea şi pleca, dar parcă nu totdeauna era aşa de beat… Ea prefera să-l aştepte pe întuneric în camera ei. Stătea pe întuneric, pentru un moment de… cum putea fi numit momentul ăsta… că de dragoste nu putea fi vorba… ce mai putea să spună? Îşi aducea aminte de nişte copii care îşi povesteau, fiecare, ce fac ei în gaura unui cep de gard… Ea era, de această dată, scândura. Nu putea, şi nici putere nu avea să-i ceară mai mult lui Simion… Viaţa era crudă, i-a purtat pe amândoi de la sublim la groapă şi iată-i acum pe amândoi păşind deasupra prăpăstiei… Ea şi-a pierdut dreptul de a mai cere ceva de la viaţă… de la Simion. De multe ori, în tindă, îl auzea pe Simion plângând. Ea nici nu mai putea să plângă… credea că dragostea pentru ea îl chinuia. Adevărul crud era că această dragoste nu exista, nu mai exista pentru Lena asta. Lena aia, cu care el s-a însurat, nu mai era. În locul Lenei aceleia, acum era o alta, una fără păr, cu pocă pe cap şi cu cine ştie ce fel de urme, ce îi vor apărea în timp, din cauza bolii. În acest moment Simion avea două femei?… Nu. Nenorocirea era a amândurora, atât doar că ei… Lenei nu i-a mai rămas nici un fel de drept în această lume… O dată, ea fiind moartă… a doua ei viaţă trebuia câştigată, pas cu pas. Dacă prima dată s-a născut prin durerea mamei ei… acum, a doua naştere a ei, se făcea prin propriile sale dureri, dureri care nu se ştie dacă nu cumva sunt mult mai mari. Durerile acestea sunt mult mai prelungite. Sunt dureri fizice… dureri psihice… dureri… dureri…
Dorea să fie solicitată ca OM, să se poată exprima ca femeie. Se gândea de multe ori, dacă Simion nu ar fi lucrat cu săptămâna, poate că ar fi avut mai multă nevoie de fosta lui femeie!…
Dar, oameni buni, oare inima de ce nu ştie toate astea?!… De ce oare inima îşi doreşte şi pe măsură ce nu i se dă, doreşte şi mai mult?! De ce oare, trupul… trupul ei mai trăieşte?!
*
Redactorul şef îl chemă pe Sebi la el.
– Bună ziua! Poftiţi domnu’ şef!
– Domnule redactor, după opinia dumneavoastră, ziarul merge bine?
– Da. Tirajul a crescut de la 4000 la 10.000, deci e bine.
– Eu te-am întrebat ca pe un profesionist, nu ca pe un contabil.
– Păi… da… sigur… de ce nu?
– Dumneata nu observi că-mi faci din gazetă, roman ?!